La 25 decembrie 1989, dimineaţa, la radio şi televiziune sunt transmise colinde şi, în direct, pentru prima dată, slujba de Crăciun de la Catedrala Patriarhală, iar televiziunea anunţă că Elena şi Nicolae Ceauşescu au fost judecaţi de un Tribunal Militar Extraordinar.
Soţii Ceauşescu au fost acuzaţi de genocid (peste 60.000 de victime), organizarea de acţiuni armate împotriva poporului român, distrugerea de bunuri obsteşti, subminarea economiei naţionale şi tentativă de fugă din ţară pe baza unor fonduri depuse în bănci străine de peste 1 miliard de dolari. Cei doi au fost condamnaţi la moarte şi le-a fost confiscată averea. Inculpaţii nu au recunoscut legitimitatea tribunalului, refuzând, în consecinţă, să facă recurs.
Sentinţa a fost executată în jurul orei 15.45, la unitatea militară din Târgovişte, unde fuseseră deţinuţi din 23 decembrie. Cei opt parașutiști selectați de colonelul Ioan Suciu, comandantul UM 01482 și al microgarnizoanei Boteni, apăsau pe trăgaci. La zidul Corpului de Gardă, măturați de gloanțe, Nicolae și Elena Ceaușescu se chirceau morți pe asfalt în nori de pulbere, cu cojoacele năclăite de sânge.
„Sinistra doamnă”
Peste ani, într-un interviu oferit în 1997 cotidianului The New York Times, Nexhmije Hogea, soția fostului dictator albanez Enver Hogea, decedat în 1985, a povestit sentimentul pe care l-a încercat în momentul execuției Ceaușeștilor – oroarea. Oroarea de-a vedea inimaginabilul devenind realitate.
„Am crezut că așa ceva (căderea comunismului – n.m.) nu se va întâmpla niciodată aici. Dar după ce am văzut ce s-a petrecut în România, am înțeles că este posibil”, declara văduva dictatorului albanez.
Nexhmije Hogea, poreclită „Pantera neagră”, a fost des comparată cu Elena Ceaușescu.
„În întunecata galerie a soţiilor de tirani, Peninsula noastră Balcanică are două modele: Elena Ceauşescu, în România, şi Nexhmije Hogea, în Albania. Prima a devenit un model de ignoranţă şi îngustime la minte, obsedată de ideea de a primi titluri ştiinţifice – iar cu cât avea mai multe, cu atât se acoperea mai tare de ridicol. Cea de a doua s-a remarcat printr-o înclinaţie spre trivialitate şi printr-o cruzime fără egal, ceea ce i-a făcut pe albanezi să o poreclească «Pantera neagr㻓, scrie marele romancier albanez Ismail Kadare în prefața cărții „Sinistra doamnă” (Ed. Humanitas, 2009), monografia demistificatoare despre Nexhmije Hogea semnată de Fahri Balliu.
„Ritualurile bizantine de glorificare”
De altfel, între cele două dictaturi – cea din România, și cea din Albania – există o sumedenie de asemănări.
În „Stalinism pentru eternitate” (Ed. Humanitas, 2014), expertul în curente revoluționare Vladimir Tismăneanu prezintă punctul de convergenţă al tipologiilor tiranice întruchipate de cei doi: „Deşi moştenirea teoretică leninistă a fost invocată în România mai puţin decât în alte ţări, Ceauşescu nu a abandonat niciodată regulile despotice instituite de bolşevici după 1921: eliminarea oricărei forme de democraţie intrapartinică, centralismul birocratic şi omnipotenţa secretarului general. El nu putea accepta lupte fracţioniste şi avea o viziune militaristă asupra rolului şi structurii partidului. Din moment ce, în mintea sa, partidul şi liderul erau unul şi acelaşi lucru, cultul partidului însemna implicit şi divinizarea liderului. Ritualurile bizantine de glorificare erau intercalate cu referiri la ortodoxia marxist-leninistă, în timp ce slujitorii umili se întreceau unul pe celălalt în lăudarea valorii şi «clarviziunii» Conducătorului. Cu excepţia lui Enver Hogea, niciun alt lider est-european din epoca poststalinistă nu a reuşit să conceapă un cult al personalităţii atât de sistmematic şi de teatral”.
