Ce ai fi putut face pentru tine și nu ai făcut, crezând că îți risipești energia făcând-o pentru alții? Este o întrebare pe care, probabil, și-o vor pune mulți după ce vălul ignoranței va fi fost ridicat de… anvergura prăpădului lăsat în urmă de coronavirus.
Rar apar ocazii în dinamica socio-politică și economică a unei țări care să creeze spații așa de largi simbiozei dintre centralizare și descentralizare, obligație și auto-disciplină, spirit de turmă și spirit de inițiativă, în fine între omenie și lipsa ei.
După cum, rar apar acele ferestre care să ne permită să vedem cu claritate cât concretă și de vitală este relația dintre cotidian și provocările pe care le aduce o situație excepțională.
Pandemia de coronavirus este o astfel de ocazie și o asemenea fereastră, la fel cum este și cea mai dură, dar și cea mai pedagogică lecție de viață pe care o primește generația celor născuți după comunism sau în cei de pe urmă ani ai săi.
Ca adulți, noi nu am cunoscut nici războiul, nici dictatura, nici marile cutremure sau un alt cataclism similar care să ne scoată violent din zona de confort. Trăim, însă, experiența Covid-19, iar modul în care o vom depăși este influențat deopotrivă de tarele cotidianului în care am trăit și de capacitatea (sau incapacitatea) noastră de a-l amenda din mers.
E limpede că nicio țară nu a fost 100% pregătită pentru ceea ce ni se întâmplă acum, dar e la fel de evident că unele state s-au apropiat de pragul superior, în timp ce altele de pragul inferior.
Se vede totodată că țările fruntașe în lupta anti-coronavirus provin, toate, din matca democrației liberale, statului funcțional și economiei de piață – Coreea de Sud, Germania, Suedia, Japonia, Taiwan, Suedia, ca să dăm doar câteva exemple.
În același timp, nu e obligatoriu să fii o țară amărâtă pentru a avea un eșec răsunător. Italia, Spania, Franța, Marea Britanie, chiar SUA sunt lovite puternic în această perioadă. Trec printr-un dezastru pe care nu l-au mai cunoscut de la al doilea război mondial, iar finalul nebuniei încă este departe.
Dacă ar fi să comparăm mere cu mere, adică doar statele occidentale care se confruntă cu pandemia, o primă concluzie ar fi că un anumit grad de disciplină, la nivel de societate și indivizi, vizibil deja în cotidianul ante-coronavirus, a făcut, cel puțin parțial, diferența din punct de vedere al daunelor înregistrate. Că totul poate fi explicat cultural, istoric sau altfel, ei bine aceasta va fi una dintre muncile interesante pe care analizele multidisciplinare le vor avea de făcut după ce va fi trecut totul. Altfel spus, renumele Germaniei, Coreei de Sud, Japoniei a rămas intact, fiind o nucă tare chiar și pentru o pandemie precum cea a coronavirusului de Wuhan (prin comparație, renumele Chinei comuniste rămâne și el neștirbit, deși aici sensul este unul perfect negativ).
Dar pentru că enumeram, printre simbiozele puse în lumină de Covid-19, și valoarea celei dintre descentralizare și centralizare ori spirit de turmă și spirit de inițiativă, e de notat faptul că, din nou, lucrurile nu trebuie tratate în termeni primitivi de alb și negru.
Chiar și în acele state occidentale în care centrul nu a reușit să aibă o abordare la înălțime, capabilă să țină cât mai jos cifrele care ilustrează tragedia, există totuși exemple de succes.
Ele au avut însă la bază inițiative la nivel „molecular”, altfel spus, la nivelul micilor comunități.
Există, în Spania atât de lovită de coronavirus, un oraș-fortăreață: Zahara de la Sierra. Este situat la altitudine, bine izolat geografic, iar războaiele nu l-au cruțat în epoca medievală.
De când coronavirusul a accelerat în restul țării, locuitorii au decis să nu aștepte salvarea de la centru, cel puțin să nu stea după ea fără să facă ei înșiși ceva în acest sens.
CNN spunea zilele trecute povestea cea nouă a așezării, semnalând că, în 14 martie, primarul a decis izolarea unilaterală a localității. Dintre cele cinci intrări, patru au fost ferecate, iar unica scutită de acest statut este păzită cu ferocitate. Nimeni nu intră, nimeni nu iese după pofta inimii și nicio mașină nu traversează punctul de control fără dușul de conjunctură, cu apă și clor.
Dar pentru asta și pentru ca viața să poată birui moartea semănată de Covid-19, oamenii s-au mobilizat în cel mai pur spirit comunitar.
De două ori pe săptămână, o echipă de 10 persoane iese afară pentru a dezinfecta toate străzile și piețele locului. Doi oameni, plătiți de un antreprenor local, fac cumpărăturile pentru cei vulnerabili, în schimburi de 11 ore. Cu bani din rezerva bugetului local sunt achitate facturi la utilități pentru firmele care o duc greu în perioada asta. Măsurile drastice ale primarului au inclus sprijin-umbrelă total pentru cetățenii orașului, în special pentru persoanele în vârstă. Aproape un sfert din locuitori au peste 65 de ani, iar 30 de persoane locuiesc într-un cămin de bătrâni.
În timp ce în localitățile din împrejurimi, coronavirusul operează cu aceeași violență cu care o face în tot restul Spaniei, în Zahara de la Sierra nu există cazuri și nu există morți.
La cât e de întinsă Spania, nu este exclus să mai ruleze și alte „filme” de tipul Zahara, dar este evident că și în această țară europeană pe care pandemia o găsise, aparent, „bine hrănită”, asemenea situații nu sunt numeroase la modul ideal.
Nici în Italia greu încercată de Covid-19 nu are de suferit toată lumea la fel.
Săptămâna trecută, The Guardian proiecta exemplul satului Montaldo Torinese, situat la doar câțiva kilometri de – ați ghicit – Torino, un oraș pe care coronavirusul chinez nu l-a ocolit.
Dincolo de legende cu apa vie care a salvat trupele lui Napoleon, dar care nu mai e folosită decât la irigații în vremurile noastre, primarul le povestea jurnaliștilor britanici că a început timpuriu informarea directă a cetățenilor cu privire la riscuri și măsuri de precauție. În plus, una dintre inițiativele, în premieră pentru regiune, a fost distribuire de măști populației, de la primărie.
Inițiativele locale cu un impact semnificativ asupra reducerii amenințării Covid-19 au apărut și în țări în care forța centrului s-a dovedit indubitabil a fi una ridicată. De pildă, în Germania, care la aproximativ același număr de cazuri are o mortalitate de aproape șapte ori mai redusă decât Spania și Italia și de cinci ori mai mică decât Franța. Sau de trei ori mai redusă decât Marea Britanie, în condițiile în care Germania a raportat un număr dublu de infecții.
În Heidelberg, oraș cu aproximativ 150.000 de locuitori, există o inițiativă locală axată pe limitarea ratei deceselor. Zilele trecute, când New York Times încerca să lămurească planeta de ce în Germania se poate lupta cu coronavirusul infinit mai eficient decât în toate celelalte state dezvoltate, jurnaliștii americani au aflat de așa-zisele „taxiuri corona”.
În esență, e vorba de medici, în echipament de protecție, care se deplasează pe străzile goale din Heidelberg pentru a verifica pacienții tratați acasă, care se află în a cincea sau a șasea zi de boală.
Arăta NYT că aceste echipe le fac oamenilor un test de sânge pentru a vedea dacă există semne că starea de sănătate a vreunuia dintre pacienți este pe cale să cunoască un declin abrupt (dramatica instalare a colapsului pulmonar). Se poate ajunge și la spitalizarea celor care încă prezintă doar simptome ușoare. De ce? Pentru că șansele de supraviețuire sunt mult mai mari dacă te afli la spital atunci când degradarea începe. Un profesor de la spitalul din Heilderberg explica rostul măsurii: „Există acest moment critic, la sfârșitul primei săptămâni (de boală). Dacă sunteți cumva un pacient ai cărui plămâni ar putea ceda, deteriorarea tocmai atunci începe”. Prin urmare, informația devine, după cum ne arată și cazul de față, cel mai bun antidot împotriva morții.
A culege informații critice, însă, înseamnă de multe ori a lucra contratimp. Iar a proceda astfel echivalează adesea cu a porni la drum pe cont propriu, fără a mai aștepta punerea în mișcare a unor mecanisme birocratice exasperante, ori a convinge funcționari și lideri politici de la centru că e cazul să se trezească la realitate (un caz uluitor, dezvăluit recent de Le Point, ilustrează efectele perverse ale anchilozării autorităților centrale franceze).
Cazurile de mai sus denotă nu doar faptul că inițiativele locale sau private sunt o necesitate și că ele apar de unde nu te aștepți și sub formele cele mai variate, în astfel de vremuri. Dar ele marchează totodată un adevăr care, din reflexe conformiste, ni se revelează greu; nu doar în România, ci și în țări cu un țesut social mult superior, exersat și matur.
Însă, în țări ca România, nevoia de așa ceva este infinit mai mare. Probabil că argumentul suprem în acest caz ține tocmai de vulnerabilitățile sedimentate ale centrului. Le cunoaștem foarte bine și ar trebui să fim conștienți că la noi sunt mai numeroase și mai de profunzime decât la alții.
România a avut cumva șansa de a fi prinsă în capcana globală a Covid-19 după o minimă epurare electorală a vârfurilor, reducându-se ponderea analfabeților funcționali și politrucilor de joasă speță la vârful Guvernului și ministerelor. Ne-am putea ore imagina cum ar fi fost să navigăm în oceanul de neant al coronavirusului cu Viorica Dăncilă pe post de cârmaci și cu un echipaj format din specimene chiar mai inferioare, precum celebrul Andrușcă? Și alții asemenea lor…
Nu e vorba de politizare aici, ci de a puncta norocul chior pe care l-am avut că virusul a pornit din Wuhan spre București după ce România a trecut printr-o minimă operațiune de curățenie politică.
Însă instituțiile aspru politizate în toți anii care s-au scurs, blindate de incompetenți, ca niște ardei umpluți, nu au avut la dispoziție suficient timp pentru a intra în cadența necesară pentru purtarea unui asemenea război, nici din punct de vedere al organigramei, nici din punct de vedere al eficientizării.
Și atunci? Sigur că trebuie să aștepți de la aparatul de stat să-și facă treaba pentru care e finanțat din banii tăi, dar având în vedere dinamica pandemiei și tarele statului, ar fi ușor sinucigaș să nu gândești și să nu acționezi și pe cont propriu, potențând astfel măsurile bune luate de centru și catalizând luarea altor decizii vitale în asemenea circumstanțe.
De la ceea ce poți face la tine în bloc, la ceea ce poți face la tine în sat, cartier, oraș sau județ, nimic nu trebuie ignorat; chiar dacă asta înseamnă consum de timp și resurse personale.
În cele din urmă, nu „statul” moare din cauza infecției cu coronavirusul de Wuhan, ci individul.
După cum stau mărturie și exemplele de mai sus, chiar și în țări foarte dezvoltate există comunități în care lucrul acesta a fost bine înțeles și comunități în care nu.
Așadar, ce îi împiedică chiar și pe primarii din România să facă tot ceea ce se poate cu propriile resurse (umane, materiale și de inteligență) pentru a îngrădi răspândirea coronavirusului chinezesc? Ce ne-ar împiedica pe noi, cetățenii-contribuabili și potențiale victime ale Covid-19, să punem presiune de jos în sus pe autoritățile locale pentru a le mobiliza să fie proactive și să ia măsurile adecvate chiar și înaintea unui imbold sau sprijin de la centru? În fine, de ce ar refuza un județ să ajute un alt județ, în condițiile în care pericolul care azi e la cote halucinante în proximitate, ar putea atinge mâine același nivel și în ograda mea?
Cu siguranță ne vom apleca mult mai profund asupra unor asemenea întrebări după ce pandemia va trece. S-ar putea însă, dacă așteptăm până atunci, să fim mai slăbiți, iar în cifre absolute, ceva mai puțini. Și, cu siguranță, mai frustrați de faptul că am ezitat în timpul furtunii ori că am traversat-o înrăiți, în loc de a fi încercat să fim mai buni (și, astfel, mult mai eficienți).
Foarte bun articol, excelent surprinse plusurile si minusurile celor implicati in aceasta nebunie covid, care nu da semne sa ne lase prea curand. Avem si in Romania exemple de bune practici in Oradea, si punctual, spitale unde s-a reusit o riposta foarte buna, cum ar fi spitalul Victor Babes din Timisoara, unde s-au vindecat multi pacienti, sub atenta supraveghere a doctorului Virgil Musta.