În timp ce mulți locuitori din Balcani se comportă ca și cum ar trăi deja în epoca post-coronavirus, Macedonia de Nord a petrecut primele zile ale lunii iunie din nou în blocaj. Cum a traversat această regiune cu totul și cu totul sensibilă perioada-șoc declanșată de Covid-19? Un amplu materal publicat de Balkan Insight, realizat în 12 orașe din șase țări balcanice, pe care îl vom reda pe larg.
Serbia și-a ridicat starea de urgență, Muntenegru s-a declarat fără coronavirus (dar COVID-19 a revenit după trei săptămâni), iar o serie de alte state din regiunea balcanică au relaxat restricțiile stricte impuse săptămâni cu săptămâni în urmă, pentru a combate răspândirea COVID-19. Cu toate acestea, o mare parte a Macedoniei de Nord a petrecut primul weekend al lunii iunie „închisă”, pe fondul creșterii numărului de infecții.
Una dintre aceste zone a fost Kumanovo, un oraș de aproximativ 110.000 de oameni, primul din Macedonia de Nord care a introdus izolarea de weekend, la începutul lunii aprilie, o mișcare urmată și de restul țării.
Totuși, la sfârșitul lunii aprilie, parcurile din oraș erau aglomerate, doar unii oameni purtau măști pentru față și aproape nimeni nu părea să respecte distanțarea socială.
Primarul orașului s-a numărat printre cei infectați cu coronavirus, la fel i un număr alarmant de personal medical de la spitalul local: în decurs de doar o lună, cel puțin 75 de cadre au fost diagnosticate cu Covid-19.
„Nu putem ști pentru toți cum s-au infectat”, spune dr. Snezana Zaharieva, șeful spitalului.
Sud-est europenii au fost supuși unui set amețitor de măsuri de blocare în perioada COVID-19, restricțiile introduse variind nu numai de la țară la țară, ci și în interiorul statelor.
Un numitor comun a fost fenomenul cumpărăturilor de panică, urmare anunțurilor privind instituirea carantinei, fie în Kumanovo din în Macedonia de Nord, Mitrovica din Kosovo, sau pe insula Murter, din Croația.
Puncte de control, poliție și armată pe străzi, bărbați și femei îmbrăcați în alb dezinfectând spațiile publice – imaginile erau similare în Suceava românească, cătunul bosniac Peskiri sau Debar, în Macedonia de Nord. Celor 2.000 de locuitori din Murter li s-a spus că nici măcar nu se vor putea „aventura” prin propriile curți, așa arăta frica de necunoscut.
Măsurile guvernamentale au fost luate frecvent ad hoc, uneori au fost prost planificate. Pe alocuri, ele au fost au schimbate pe fondul criticilor publice. După ce s-a plâns, fermierii au primit permisiunea de a-și lucra câmpurile, apoi au protestat familiile persoanelor cu dizabilități și au primit drept de ieșit afară.
Cu toate acestea – blocaje, anxietate și incertitudine – mulți oameni au arătat un grad remarcabil de înțelegere sau, cel puțin, au fost doar puțin critici.
Ce măsuri au fost corecte și care au fost greșite, care au fost premature și care au venit prea târziu, care au fost justificate și care au fost disproporționate? E greu de spus. Dar BIRN compune acest tablou de la fața locului, vorbind cu zeci de oameni din 12 orașe și sate din șase țări balcanice .
Blocarea totală din Tuzi
Spre deosebire de Macedonia de Nord, Muntenegru susține că a învins coronavirusul. Locuitorii din Tuzi, la 10 kilometri de capitala Podgorica, au plătit totuși un preț greu, suportând cele mai severe măsuri din regiune.
După 14 cazuri de COVID-19 confirmate într-o singură zi, orașul cu aproximativ 15.000 de locuitori, în special etnici albanezi, a fost închis complet, la 24 martie.
Oamenilor li s-a interzis să-și părăsească locuințele timp de aproape o lună, singurele excepții fiind voluntarii autorizați, jurnaliștii și, ulterior, fermierii.
„A fost o mare dramă în general, deoarece oamenii credeau că există și alte motive pentru care au fost luate aceste măsuri, diverse teorii”, afirmă studentul Donika Berishaj.
„După cum știm, Tuzi a avut un număr mare de cazuri de pacienți infectați într-o singură zi, apăruți de nicăieri. Dacă nu s-ar fi luat aceste măsuri, numărul persoanelor infectate ar fi fost mai mare, deoarece suntem cu toții apropiați unul de celălalt”.
Fiecare parte a orașului avea propriii voluntari desemnați care livrau produse alimentare și produse esențiale. Dar sentimentul neputinței a avut un impact psihologic.
„Să fiu sincer, m-am gândit și am comparat viața noastră cu cele ale familiei și prietenilor noștri care emigrează”, spune profesorul Maja Gojcaj.
„Ei merg într-un loc diferit, cu o cultură diferită, în ceva nou, unde probabil că nu au șansa de a face diferența. Ne-am găsit în aceeași situație – la locul nostru, dar în fața unei situații în care nu putem face diferența, ci doar să ne adaptăm situației”.
Adaptarea a însemnat, de asemenea, improvizarea în ceea ce privește școlarizarea, mai întâi cu instrumente simple online, înainte ca orele să înceapă să fie difuzate la televizor inclusiv în albaneză. Catolicii și musulmanii au putut urmaări slujbele religioase săptămânale pe postul TV local, Boin.
S-ar putea ca fermierii să fi fost în avantaj, cu permisiunea obținută, de a-și lucra terenurile, dar au dus lipsă de mână de lucru, care vine de obicei din Albania vecină.
După 20 de zile, blocarea totală a fost înlocuită, iar piețele, farmaciile și benzinăriile au permis redeschiderea. Cumpărăturile le putea face doar o singură persoană din fiecare gospodărie.
În cele din urmă, după o lună întreagă, măsurile au fost relaxate pentru a se conforma restului țării, unde nu existase carantină, iar acum nu mai există cazuri de coronavirus.
Wuhanul bosniac care nu a fost
Spre deosebire de Tuzi, din Muntenegru, Konjic a fost plasat în carantină la multă vreme după ce orașul de 25.000 de locuitori, situat pe râul Neretva, devenise cel mai mare focar de Covid-19 din Bosnia.
Totul a început la fabrica de muniții Igman, unde aproximativ 180 de oameni s-au adunat la începutul lunii martie pentru a sărbători a 70-a aniversare. La scurt timp, 28 de locuitori ai Konjic au fost depistați pozitivi la COVID-19. Două persoane au murit, iar altele se consideră că au răspândit coronavirusul în alte părți ale țării.
În presa bosniacă localitatea Konjic și-a câștigat renumele de Wuhanul Bosniei.
„În acel moment, toată lumea privea orașul și pe locuitorii săi ca și cum și cum ar fi suferit de ciumă”, explic epidemiologul din Konjic, Edin Alejbegovic.
Konjic nu a fost închis imediat, ci la aproape o lună după petrecerea aniversară a de la fabria Igman.
Restul cantonului Herțegovina Neretva a urmat aceeași cale, iar locuitorilor le-au fost interzisă părăsirea localității, iar minorii și cei de peste 65 de ani au fost obligați să rămână în case.
În Mostar, Zdenko Bubas și-a ratat plimbările. După ce s-a pensionat, Bubas făcea o plimbare în fiecare dimineață și seară.
Și, cu toate că Bubas nu avea voie să părăsească locuința din cauza vârstei sale, intrarea în orașul Mostar le-a fost refuzată altor oameni din canton. În același timp, în mod bizar, bosniacii din restul țării puteau circla nestingheriți.
Mostar a fost lăsat aproape gol. Faimos pentru podul vechi din secolul al XVI-lea peste Neretva, lovit în timpul războiului din 1992-1995 și reconstruit în 2004, Mostar a devenit un oraș-fantomă, golit de turiștii care de obicei se adunau la pod începând de pela mijlocul lunii martie.
„Lucrul ăsta mi-a afectat afacerile 100%”, mărturisește Elvis Redzic, stând în grădina goală a restaurantului său din care poate privi spre noul pod vechi.
„Am primit autorizația să lucrez începând cu 11 martie, iar interdicțiile pentru cafenele și restaurante au fost impuse pe 15 martie”, a spus el. „Vedeți cât de mare este această grădină? Am putea să stăm și să lucrăm confortabil păstrând un metru și jumătate distanță și să respectăm regulile”.
Între timp, măsurile au fost relaxate, dar restricțiile de călătorie înseamnă că industria turistică din Mostar și din alte părți rămâne sub apă.
Fără intrare, fără ieșire
În partea cealaltă a Bosniei, în districtul auto-guvernat Brcko, cu 33 de locuitori, cătunul Peskiri s-a trezit decuplat de restul lumii timp de 20 de zile, în aprilie.
Autoritățile Brcko au închis cătunul după ce au stabilit că un localnic era pozitiv pentru COVID-19 ar fi putut intra în contact cu alții.
Polițiștii au monitorizat mișcările locuitorilor. Cătunul nu are piață alimentară sau farmacie. Nimeni nu a avutvoie să intre, nici măcar jurnaliștii.
„Au spus că nu va dura mult. Două, trei zile”, a declarat, telefonic, pentru BIRN Sanela Zecevic, o casnică din Peskiri.
„Când ne-au adus documentele care justifică interdicția, ei au spus că va dura 28 de zile. Am cerut să plecăm pentru a cumpăra niște produse alimentare. Am spus că am un copil mic. Ni s-a zis că Crucea Roșie va avea grijă de toate”.
Zeljko Pranjic, care este din Peskiri, dar care nu a fost acolo când localitatea a fost plasată în carantină, susține că ajutor pentru oamenii de acolo nu a venit timp de opt zile, până când nu a strâns provizii cu ajutorul diasporei, Crucii Roșii și centrului de tineret din Brcko.
Au fost trimise echipe care să dezinfecteze, stropind nu doar drumul, ci și curți și peluze.
Odată cu blocarea, a fost nevoie de 10 zile înainte ca un sătean care suferea de simptome grave de coronavirus să fie în cele din urmă testat și internat la spital.
„A trebuit să sun poliția, plângeam, imploram, [soțul meu] era bolnav, nu mă puteam descurca”, a spus Ivana Zecevic Pejic. „Le-am spus că moare și că voi sparge blocada. Poliția mi-a spus: Ieșiți din izolare și duceți-l la doctor.” Sotul ei și-a revenit.
Un oraș, două blocaje
În Kosovo, majoritar albanez, moștenirea războiului din 1998-1999 s-a resimțit cu intensitate chiar și în timpul pandemiei. Localitățile conduse de sârbi, în nord, s-au confruntat cu măsurile aflate în conflict, decise de guvernele de la Pristna și Belgrad.
Guvernul kosovar a fost primul care a închis școlile și a amenințat că poliția va interveni dacă cei din nordul sârbesc nu se vor conforma. Din fericire, poate, Serbia – care nu recunoaște fosta sa provincie ca fiind independentă – a urmat, o zi mai târziu, aceeași cale impunând, la rândul său, închiderea școlilor.
Dar a existat confuzie și în privința izolării.
Autoritățile sârbe și kosovare au introdus diferite perioade, o durere de cap pentru locuitorii din orașul Mitrovica, din nord, care este împărțit între sârbii din nord și albanezii din sud. Nordul acționează, în mare, ca parte a statului sârb.
„Restricțiile de circlație nu au fost atât de dificile pentru mine”, spune Mirjana Nunan, o locuitoare din Mitrovica, dar originară din orașul sârb Prokuplje.
„Mai mult m-a deranjat faptul că nu știam ce măsuri urmau. Sunt, de fapt, tipul căruia îi place, în general, să asculte autoritățile, dar în această situație nu știam pe cine să ascult. Măsurile s-au suprapus și, în anumite situații, ne-au făcut viața de zi cu zi imposibilă”.
Unii au fost confuzi. Alții nu păreau să le pese: în nordul orașului Mitrovica, unii locuitori s-au întâlnit în baruri, în secret. Poliția nu a reacționat, dar întrunirile s-au potolit pe măsură ce numărul cazurilor de Covid-19 a crescut.
La începutul lunii aprilie, Mitrovica de nord și cei 22.000 de locuitori ai săi era în carantină. Inițial, interdicția de a ieși a fost impusă între prânz și ora 6.00, oamenilor fiindu-le permis s se deplaseze până la magazin sau farmacie. Apoi regulile s-au schimbat, locuitorii având la dispoziție 90 de minute pe zi pentru ieșiri, în funcție de ultima cifră a numărului de pe buletin. Magazinele au fost deschise de dimineața devreme până la ora 22.00, pentru a evita apariția aglomerației.
Cei depeste 65 de ani au fost „sfătuiți” să rămână acasă.
Ivana Rakic, fondatoarea asociației „Sprijină-mă”, care reunește peste 100 de părinți ai copiilor cu dizabilități și adulți, a declarat că a fost o perioadă deosebit de dificilă pentru acele familii, inclusiv pentru ea.
„Este chiar dificil să le explic copiilor mei mai mari că nu pot ieși și este extrem de dificil să îi explic micuței Elena [care are un handicap] că trebuie să-și pună o mască”, afirmă Rakic, pentru BIRN. „Protestează, se plânge că nu va ieși … Am auzit și de la alți părinți că le este foarte, foarte dificil”.
Desigur, testele pentru COVID-19 efectuate în principalul oraș sârbesc din nordul Kosovo au fost trimise pentru procesare în Serbia, cu excepția celor efectuate în închisoarea din Mitrovica. Cei care au nevoie de tratament au fost fie internați la spitalul din nord, fie transferați în Serbia.
Străzile au fost dezinfectate de mai multe ori, precum și farmaciile, instituțiile publice și magazinele.
În centrul orașului a fost pus la dispoziție un produs dezinfectant, astfel încât locuitorii să poată curăța intrările în clădirile de apartamente. Acest lucru a adus multe laude, dar, spre dezamăgirea altora, a afectat florile de pe spațiul public.
Satele kosovare par abandonate
În alte zone din Kosovo, patru sate din jurul Prizren, din sud, și Gjilan/Gnjilane, în est, au fost de asemenea blocate.
Cumpărăturile de panică au fost dure. „În prima zi de carantină, cea mai mare piață din sat arăta ca și cum ar fi fost noaptea lui Eid”, a declarat Mehmet Ahmetaj, un fermier din satul Korisha, lângă Prizren, referindu-se la sărbătorile religioase musulmane care marchează sfârșitul luna de post din Ramadan.
„Erau peste 500 de oameni în jurul nostru, iar acest lucru a crescut riscul de răspândire a virusului”, mai arată bărbatul.
Hajriz Miftari, din satul Vrapcic de lângă Gjilan/Gnjilane, a declarat că el și familia sa s-au simțit abandonați de stat. „La început ne-a fost frică, dar acum ne-am obișnuit”, a spus el.
„Trebuie să le mulțumim medicilor, dar autorităților locale nu le pasă prea mult de noi. Au trecut patru săptămâni de când suntem izolați în casele noastre și ne-au adus mâncare o singură dată. Nu știu dacă valora 25 de euro. Nu au venit să dezinfecteze satul”.
În Korisha, odată ce panica s-a stins, s-a instalat un calm ciudat. Cea mai mare acțiune a fost dezinfectarea organizată a străzilor. Polițiștii au fost plasați în șase puncte, verificând fiecare vehicul care intra sau ieșea din sat.
Aproximativ 100 de refugiați albanezi din Kosovo au fost uciși la Korisha când NATO a confundat depozitul în care dormeau cu o țintă militară și l-a bombardat. După război, mulți săteni au plecat în căutarea unui loc de muncă în vestul Europei, iar acum trimit bani acasă pentru a-și ajuta familiile.
Cu vreo 200 de oi și capre care pasc pe pajiște deasupra satului Topanica, zilele se schimbă rar pentru Zyqyfli Morina, care își conduce singur turma, însoțit de cei doi câini. Uneori îl mai vizitează lupii.
Ultima dată când Topanica a fost carantinat a fost în timpul ciumei.
„Am auzit de la vârstnici că întreg satul s-a mutat din așezământ și a ieșit într-un loc numit bunga. Au rămas acolo, cât timp nu știu, dar important este că au fost izolați de sat”, povestește Morina.
Jahi Mustafa, din Lladovo, lângă Gjilan/Gnjilane, se consideră norocos că și-a putut lucra câmpul cu permisiune de la Ministerul Agriculturii. Dar alții, ale căror tereuri se aflau în afara satului, nu au primit acest drept, stârnind îngrijorare, având în vedere că anotimpurile nu așteaptă pe nimeni.
„Pământului și porumbului nu le pasă de virus”, spune Mehmet Ahmetaj. „Dacă nu plantăm acum, ce vom recolta când va veni vremea?”
