În România, acoperirea vaccinală pentru Covid a sărit de 40%, indiferent cum feliezi datele (populație generală, populație eligibilă, populație adultă, pe localități, pe municipii, pe județe). Și mai are destul până să atingă pragul de 50%, tot așa, indiferent de rafturile pe care etajezi informațiile. Altfel spus, stăm prost, spre foarte prost, aproape cel mai prost.
Și ce poate fi mai sugestiv, pentru a întregi tabloul, decât faptul că, zilele astea, Germania a achiziţionat de la România 5 milioane de doze de vaccin Pfizer/BioNTech? Pe când noi încă nu ne-am imunizat adecvat măcar cu primele două doze, am devenit furnizori pentru o țară care avea nevoie de milioanele de sticluțe pentru a-și întregi stocul booster.
Iar în timp ce la Berlin, Paris ori Viena se pune pe roate obligativitatea vaccinării anti-Covid, fie de jure, fie de facto (cazul Franței), la București și la Sofia, ministrul Sănătății, respectiv premierul admit că binele cu forța nu e potrivit și nici posibil în curtea lor. Și, oricât de pro-vaccinist aș fi, le dau dreptate și vesticilor, și esticilor. Deciziile pe care le au de luat, azi, autoritățile din cele două zone nu pot fi decuplate total de realitatea din teren. Adevărul e că în Vest realitatea vaccinării anti-Covid e una, iar în Estul româno-bulgar este cu totul alta. După doi ani de pandemie, e limpede că fiecare dintre cele două tabere și-a ales drumul: occidentalii au ales să reziste pandemiei cu mai puține victime umane și daune colaterale produse economiei, iar orientalii cu mai multe. N-ar fi prima oară când „cultura” locului e atât de contrastantă, de la un caz la altul, dar măcar lucrurile sunt acum mai limpezi pentru toată lumea.
Dar ceea ce este nemaipomenit – jumătatea plină a paharului, dacă vreți – ține de faptul că cel puțin acei estici (români și bulgari) care vor totuși să depășească condiția regiunii în care s-au născut pot să o facă liniștiți – în propria țară, nu fugind de ea – deplasându-se la un centru de vaccinare și exercitându-și dreptul în deplină siguranță. Este un mare câștig, deși poate uneori nu mai reușim să vedem pădurea de copaci. Este un câștig deloc întâmplător, căci face parte din „noul normal” instalat după prăbușirea de acum peste trei decenii a comunismului carceral. Trăieși în Est și vrei să fii altfel? Ei bine, azi poți să fii altfel (în cazul de față, dacă vrei să te vaccinezi anti-covid, cu toate că aparții unei minorități cu asemenea preocupări, o poți face oricând, fără riscuri, gratis, fără stigmă). Acesta este și tâlcul textului de față – libertatea de care ne bucurăm, ca societate – și ca să procedăm prost, și ca să procedăm bine – și riscul tot mai palpabil de a o pierde, în urma unui nou joc de cărți geopolitic, aflat în plină desfășurare.
Libertatea de a fi altfel este ceva ce românul nu cunoscuse sub comunismul introdus în țara lui și în vecinătate de către Armata Roșie, NKVD/KGB și Komintern, este ceva de care ne vom scutura numai dacă ne va împinge de la spate o bizară și totală beție a rațiunii, simțului istoriei, simțului autoconservării. Iată de ce, textul de față este, în ciuda aparențelor, mai puțin despre Covid și mai mult despre subiectul fierbinte al săptămânii – discuțiile dintre americani și ruși, care pornesc de la cazul special al Ucrainei și se întind, ca o caracatiță perfidă, spre tot ceea ce înseamnă țări ex-comuniste și ex-sovietice. Iar noi, România, suntem pe-acolo, nu ne poate ocoli.
În ce măsură a penetrat acest subiect, în profunzime, diversele pături sociale și profesionale din România și regiune, îmi este greu să stabilesc, dar cert este că numai cu ignoranță nu poate fi tratat. Rescrierea sferei de influență, la propriu chiar, după cum a cerut Moscova Washingtonului și alianței nord-atlantice, îi vizează (și) pe români cum nu-i mai vizase nicicând în ultimele trei decenii de libertate, autonomie și suveranitate.
Am început cu referiri la Covid un text despre pretențiile revizioniste ale Rusiei lui Putin nu pentru că mă pasionează potrivirile de tipul „nuca în perete”, ci pentru că pandemia a introdus în discuție două elemente concrete: vulnerabilitatea societății românești în fața unui război psihologic, respectiv încrederea în momente critice a populației în autorități și în statul român.
Raportat la acești doi parametri, situația de fapt se arată ca îngrijorătoare. În majoritatea lor, românii au plecat, cum s-ar zice, pe fenta propagandei anti-vaccin și a pletorei de teorii ale conspirației care i-au conferit o fantomatică substanță. Dovadă, tocmai ceea ce indicam în deschidere: acoperirea vaccinală mai mult decât modestă, din România. Fără îndoială, rezultatul slab, spre foarte slab, spre cel mai slab este mai ales efectul unei ofensive palpabile de dezinformare în care s-au combinat, ca într-o noapte a nunții din epoca medievală, actori externi și actori interni (dintre aceștia din urmă, unii au știut prea bine și prea cinic ce fac, alții s-au aliniat de pe poziția „idioților utili”). Și atunci, privind spre discuțiile de la Geneva și spre cele care mai au loc la Bruxelles, dintre americani și ruși, iar de la un moment dat dintre americani, ruși și europeni, e natural să te întrebi un lucru simplu: cum va reacționa aceeași populație în contextul unui alt război psihologic, de data asta pur geopolitic și cu inserții istorice, iar nu aparent (doar) sanitar?
Este normal să te întrebi, întrucât e normal să te aștepți și că măcar un război informațional va începe chiar dacă războiul propriu-zis (cel din Ucraina, dar cu posibile extensii) ar fi în cele din urmă evitat (deși pentru această din urmă variantă nimeni nu poate garanta de pe acum). Au apărut deja informații că mai degrabă noroaiele, iar nu diplomația au dus la o amânare a unei eventuale invazii rusești, iar două voci credibile – Mark Galeotti și amiralul James Stavridis – ne propun să ne pregătim pentru o criză de uzură, așadar și lungă.
E drept, în același timp, că fenta sanitară (Covid) și fenta geopolitică (revizionismul & imperialismul putinist de sorginte hibridă, țaristo-sovietică) nu sunt neapărat superpozabile, astfel că nici neliniștiții (de la București, Washington și cartierul general al NATO, de pildă) și nici prea-liniștiții (de la Moscova, eventual și de la Beijing) nu țin în mâinile lor toate cărțile necesare pentru a fi siguri pe direcția popoarelor vizate, în noul context.
Românii, la fel ca alte popoare de-a lungul timpului, pot produce surprize de proporții în circumstanțe (doar) aparent similare.
Însă întrebările și preocupările sunt apanajul cetățenilor mai vigilenți decât media, ale comentatorilor și analiștilor, nu în ultimul rând ale autorităților competente. Pe deasupra, însă, acestea din urmă au și obligația, și competențele de acționa spre a reduce la un nivel benign impactul propagandei ce va intra în joc.
Și, spre deosebire de cum a fost satisfăcut acest imperativ în timpul pandemiei, de data asta statul, de exemplu statul român, nu își mai poate permite mărinimia cu care a tratat vectorii de dezinformare anti-vaccinistă, mai ales acele puncte nevralgice ale rețelei, cu ramificații potențial sau propriu-zis externe mai accentuate. Din punctul meu de vedere, în etapa Covid, Bucureștiul, la nivel de decizie politică, a tolerat intolerabil de mult și pentru o perioadă nefericit de lungă aceste epicentre ale dezinformării. Dacă totuși lecția a fost însușită, acesta e un câștig real de ultimă instanță, și atunci e foarte probabil ca statul român și partenerii săi strategici să se dovedească semnificativ mai proactivi pe viitor, în contextul izbucnirii, (și) pe teritoriul României, a unui război informațional legat strict de povestea mai largă a recolonizării post-sovietice a regiunii de către o Rusie care diferă de cea a lui Stalin prin titulatura oficială, actuala întindere a teritoriului și anvergura gulagului și represiunii interne. „Principiile”, însă, aspirațiile, acțiunea politică și retorica seamănă tot mai mult. Evident, cade în sarcina fiecărui cetățean (român, în cazul de față), să-și aducă propria contribuție, cu propria minte, la efortul național de evitare a viitoarelor capcane. Bineînțeles, îi va reveni un rol major statului în stimularea acestui simț excepțional al răspunderii individuale, în vremuri excepționale. Cam cum s-a procedat, în țări ca Marea Britanie de pildă, în al doilea război mondial, când, în perspectiva unei eventuale invazii germane, oamenii erau învățați și au executat cu religiozitate îndemnul, să își sape tranșee în curte, să își îngroape hrana și mijloacele de deplasare, mai ales bicicleta din ogradă – totul, pentru a face cât mai imposibilă o eventuală deplasare a trupelor de ocupație. Nu e vorba, prin asemenea referințe, de a cultiva intrarea în panică, ba din contră, ideea e să evităm o asemenea stare de spirit, căci, concret, ea nu ajută. Și nimic mai eficient nu poate ține panica la distanță decât pregătirea, prevederea, preocuparea.
În fine, am ajuns aici la pucnctul doi: încrederea populației în autorități și stat. Spuneam, ceva mai sus, că pandemia de Covid-19 a introdus în discuție două elemente concrete: vulnerabilitatea societății românești în fața unui război psihologic, respectiv încrederea populației în autorități și statul român.
Sigur că această încredere nu a fost optimă în perioada pandemiei, iar bâlbâielile care au existat în diferite momente nu au făcut decât să alimenteze opusul ei. Dar dacă ieșim o clipă din spectrul pandemiei și abordăm strict povestea politicii externe și orientării strategice a României, putem fi destul de darnici cu superlativele la adresa clasei politice românești. Sigur, au existat sincope, unele chiar mari (perioada Dragnea, de pildă), însă de la aderarea sa la UE și NATO, acum peste un deceniu și jumătate, Bucureștiul a fost consecvent.
Politicienii români au multe reproșuri pe care să le bage în raniță și cu care să se târască pe burtă kilometri întregi, însă un lucru e cert: calitatea de membru NATO și UE nu au pus-o în discuție, nici de jure, nici de facto. Iar asta, în condițiile în care o țară vecină, Ungaria, practică baletul relativismului strategic deja de aproape 10 ani. Sub regimul Orban, cum bine semnala, recent, un editorial din cotidianul francez Le monde, dinamitarea relației cu UE, SUA, NATO, via axa Moscova-Beijing, e la ordinea zilei și, adăugăm noi, la Universul.net, de natură să fezandeze orice țară post-comunistă în perspectiva apariției unui moment cu adevărat critic.
Acesta este și motivul pentru care privesc cu un optimism moderat, iar nu cu un pesimism disperat, capacitatea românilor de a rezista în zona așteptărilor unei ofensive de război psihologic și informațional menit să-i determine să se îndepărteze de Vest și să se aproie de Estul reprezentat de reviszionismul imperialist putinist. Nu e nicidecum o garanție a rezistenței supreme și rezultatului scontat, dar e o bună premisă pentru a ne așeza pe acest drum într-o formă nesperat de bună. Dacă pandemia a exploatat tarele binecunoscute ale administrației și politicii românești – politizarea zonelor cheie din sănătate, efectele sifonării cronicizate a banilor din sistem, lanțul de cumetrii și baronizarea sectorului – în chestiunea orientării strategice, guvernele, parlamentele și președinții care s-au succedat nu au lăsat moștenire același tip de teren propice.
Iar acesta este un adevăr, nu o laudă, o realitate, nu fructul ficțiunii, o chestiune verificabilă, nimic căzut din nori.
După cum scria, recent, George Friedman, în contextul discuțiilor de la Geneva, „istoria nu tolerează optimismul”. România este o țară care a avut parte de complicațiile ei. În cazul pandemiei, complicațiile au fost mari și rămân pe măsură. În cazul raportării la revizionismul rusesc, promovat de Putin, cu un trecut recent decent, cu ceva mai multă atenție pe viitor și cu un dram de memorie istorică, posibilele mari complicații pot fi destul de adânc băgate la apă.
