Iată cum trebuie procedat strategic, salvând ostaticii israelieni, îndepărtând Hamas și oferind speranță locuitorilor din Gaza
Când Benjamin Netanyahu se va întâlni cu Trump la Casa Albă, săptămâna aceasta, episodul ar trebui să marcheze un punct de cotitură critic: adoptarea unei foi de parcurs pentru încheierea războiului Israel-Hamas, ca parte a unei realinieri majore a Orientului Mijlociu.
Din păcate, ceea ce este de fapt pe masă pentru întâlnirea din 7 iulie pare a fi încă un acord în mai multe etape, de data aceasta pe o perioadă de 60 de zile, în care toate părțile vor continua să sufere. Netanyahu pare incapabil să renunțe, deoarece încheierea războiului i-ar periclita coaliția. Trump ar putea observa că Netanyahu a ajuns să întruchipeze însăși esența „războaielor fără sfârșit” pe care el, pe bună dreptate, le disprețuiește. Circulă o glumă în Israel: când va mai rămâne un singur ostatic, Bibi va insista să-l elibereze în etape.
Există o variantă mult mai bună. În ciuda toxicității sale, Netanyahu merită o parte din merit pentru că a dezarmat Iranul și proxy-urile sale mizerabile, care vreme de decenii subminaseră o serie de țări arabe. Asta creează capital politic și diplomatic care poate da roade – și poate reabilita. El are spațiu de manevră.
Războiul din Gaza a durat prea mult și ar trebui să se încheie rapid. Nu este nevoie de o altă structură complexă în etape – cu înfiorătoarea „selecție” a ostaticilor care urmează să fie eliberați. Dar dacă tot trebuie să fie un armistițiu de 60 de zile, atunci acesta ar trebui să ducă la unul permanent. Ultima dată când a existat un armistițiu, în februarie, Israelul a reluat războiul pentru că nu a vrut să îl încheie cu un Hamas încă dominând ruinele fumegânde ale Gazei. Eu cred că Netanyahu a acționat cu rea-credință, dar scuza nu a fost chiar rea. Aș dori să conturez o soluție strategică la această dilemă.
De la început, Israelul ar fi putut recupera ostaticii cu prețul lăsării Hamas intact și la putere. Oricât de crud ar fi fost, majoritatea israelienilor au fost dispuși să riște siguranța ostaticilor pentru a evita acel rezultat. Însă o astfel de poziție nu avea cum să reziste șase luni, un an sau mai mult. Acum se apropie de 21 de luni și s-a schimbat demult.
Acum, părți semnificative din Gaza sunt în ruine, cu majoritatea structurilor distruse sau avariate. Hamas și-a pierdut majoritatea liderilor și batalioanelor, și totuși poate încă desfășura o mafie înarmată capabilă să controleze teritoriul asupra căruia a adus atâta distrugere. Așadar, încă există cel puțin un sprijin minoritar în Israel pentru argumentul că misiunea nu este încheiată.
Această dezbatere nu poate continua la nesfârșit. Încheierea războiului nu reprezintă doar un imperativ în sine, ci și deschide calea către posibile acorduri de normalizare cu alte țări – nu doar cu Arabia Saudită, ci și cu Libanul și Siria. Și aici, guvernul și armata merită credit: Lovitura dată Hezbollahului anul trecut nu doar că a permis Israelului să acționeze împotriva Iranului fără teama rachetelor lansate de miliția libaneză, ci a și salvat cei doi vecini ai săi din nord.
Foaie de parcurs
În primul rând, trebuie convenit asupra unui armistițiu și să fie aduși ostaticii acasă cât mai repede posibil, punând capăt suferinței populației din Gaza. Dacă acest lucru trebuie făcut în cadrul unei pauze de 60 de zile, atunci negocierile trebuie purtate cu bună-credință pentru a pune cu adevărat capăt războiului, spre deosebire de ceea ce s-a întâmplat în februarie.
În al doilea rând, să se accepte în principiu că Autoritatea Palestiniană este singura „marcă” disponibilă pentru a înlocui Hamas. Absurdul semn de egalitate pus de portavocile guvernului, între Hamas și AP (care cooperează cu Israelul în domeniul securității) este autodistructiv. Scopul trebuie să fie asigurarea faptului că versiunea Autorității Palestiniene care recuperează Gaza este îmbunătățită și întărită. Disperarea cauzată de război creează o pârghie semnificativă pentru a forța reforme, iar structura ar trebui sprijinită de Liga Arabă printr-o prezență practică, în teren, a statelor arabe și a puterilor occidentale.
De fapt, Hamas a indicat deja că ar accepta acest lucru. Problema va fi rezistența grupării de a renunța la arme. Preferă să funcționeze ca o miliție care terorizează guvernul civil, așa cum a făcut Hezbollah timp de decenii în Liban.
(Din păcate, îndrumarea Israelului în această direcție va necesita de asemenea efort; aparent, guvernul său ignorant urmărește în schimb ideea de a înlocui AP cu lideri tribali locali în Cisiordania, fără să fie conștient de eșecul unor inițiative similare din anii ’80 și de probabilitatea ca acest lucru să ducă la haos.)
Așadar, Hamasului și palestinilor trebuie să li se prezinte două scenarii.
Într-unul, toată lumea declară clar că nu va exista nicio alternativă la Hamas care să intervină, atâta timp cât gruparea rămâne înarmată. Gaza ar rămâne sigilată, iar reconstrucția înghețată, doar cu ajutor umanitar de bază permis, în timp ce se ridică o barieră impenetrabilă. Deoarece locul este cu adevărat nelocuibil, palestinilor care doresc să plece li s-ar permite refugiu temporar în Egipt, Arabia Saudită și alte țări mari; aceste țări ar fi compensate generos.
Mulți locuitori din Gaza ar pleca într-adevăr – ceea ce este o perspectivă înspăimântătoare pentru Hamas. Mesajul ar fi brutal, dar lipsit de ambiguitate: atâta timp cât Hamas rămâne la putere, voi rămâneți în ruine, iar teritoriul va fi treptat – și cel puțin temporar – depopulat.
A doua opțiune ar fi cu mult mai promițătoare pentru locuitorii din Gaza.
Hamas se dezarmează, liderii săi rămași primesc amnistie sau exil, iar noua autoritate civilă și de securitate descrisă mai sus își face apariția. Asta deblochează un sprijin financiar masiv din partea Golfului – poate 100 de miliarde de dolari, practic păstrați într-un cont de tip escrow în statele din Golf. Nu vor mai exista promisiuni vagi de ajutor, ci un echivalent al Planului Marshall, monitorizat internațional și implementat riguros, pentru a transforma Gaza într-un model despre ceea ce poate urma atunci când jihadiștii sunt învinși.
În niciunul dintre scenarii, autoritățile din Gaza nu au dreptul să se reînarmeze cu arme ofensive și rachete sau să educe populația în spiritul jihadului împotriva Israelului și a Occidentului, cu tabere de antrenament pentru copii mici în care sunt instruiți în arta atacării kibbutz-urilor. Există cei care vor susține că suveranitatea și libertatea înseamnă să nu te amesteci și să îi lași pe palestinieni să urmeze orice nebunie cred ei că le impune demnitatea națională. Vremea acelei idei a trecut.
Așadar, ce s-ar întâmpla atunci? Evaluarea mea – și sunt departe de a fi un optimist naiv în privința Orientului Mijlociu – este că, în fața unei alegeri binare de acest fel, cu a doua opțiune susținută de Liga Arabă, Uniunea Europeană și NATO (Trump o poate organiza), opinia publică palestiniană s-ar orienta în acea direcție. În cele din urmă va prevala, iar până atunci, primul scenariu continuă.
Israelul ar trebui să fie compensat pentru riscurile sale prin extinderea Acordurilor Avraam. Saudiții, în special, vor necesita o abordare atentă, deoarece sunt angajați în condiționarea normalizării de crearea – în prezent imposibilă – a unui stat palestinian.
Totuși, lumea – în special Statele Unite – are o influență semnificativă. În primul rând, SUA pot oferi un pact formal de apărare care să garanteze securitatea Arabiei Saudite, oferind tipul de umbrelă de descurajare pe care regatul o caută de mult timp.
În al doilea rând, Washingtonul poate da undă verde unui program nuclear civil, sub supraveghere internațională, permițând Riadului să dezvolte energie atomică fără îmbogățire de nivel militar. În al treilea rând, un pachet tehnologic amplu, care să includă sisteme avansate de apărare aeriană, cooperare în domeniul securității cibernetice și cercetare și dezvoltare comună în inteligență artificială și energie curată, ceea ce ar putea transforma Arabia Saudită în centrul de inovație al lumii arabe.
Toate acestea s-ar petrece cu implicarea Israelului, ca putere militară și tehnologică dominantă în regiune.
Se va opune Netanyahu acestei foi de parcurs doar pentru a-și păstra coaliția de foști condamnați, fanatici și incompetenți? Continuarea războiului Israel-Hamas este impopulară, iar pentru Israel avantajele de a-l încheia sunt uriașe. Premierul oricum se confruntă cu alegeri anul viitor, în care, dacă nu se reinventează, perspectivele lui nu sunt prea bune.
Cred că vor mai exista încercări regretabile de a câștiga timp (acorduri fragmentate pentru ostatici, cu negocieri opace în desfășurare) și explorări ale unor piste inutile (absurditatea șeicilor din Cisiordania). Unele dintre acestea vor apărea probabil la întâlnirea de luni de la Casa Albă; dacă vor duce la eliberarea unor ostatici în plus și la un răgaz pentru populația din Gaza, e bine. Dar nu este finalul de joc de care regiunea are disperată nevoie.
Dacă Netanyahu alege în cele din urmă calea pe care o recomand, atunci, chiar dacă se retrag radicalii, opoziția moderată din Israel i-ar oferi o umbrelă parlamentară temporară. Probabil ar insista asupra stabilirii unei date a alegerilor mai devreme decât termenul programat în octombrie 2026. Cine știe? Poate chiar l-ar face din nou eligibil pe Netanyahu. Din experiența mea, nu prea îl interesează altceva, iar prost din punct de vedere politic, în mod evident, nu este. Acum e rândul tău, Trump; am încercat să fiu scurt.
