Ambasadorul României în Germania, Emil Hurezeanu, a vorbit, într-o emisiune la postul de televiziune Trinitas, despre situația României în perioada comunismului și particularitățile țării nostre în raport cu celelalte țări din fostul bloc estic, reliefând astfel specificul schimbărilor brutale petrecute la noi în urmă cu 30 de ani.
Emisiunea, cu tema ”30 de ani de la Revoluție. Memoria ca datorie în post-comunism”, a fost moderată de Vasile Bănescu.
“O să încep cu episodul biografic al prezentei mele la Europa Liberă, care era în primul rând un post de radio, un ”ochi al ciclonului”. Însă, dincolo de postul de radio, Europa Liberă a fost un nucleu dur de reflecție antitotalitară și un țesut regenerativ pentru ce se întâmpla în țările captive în comunismul de stat.
Acestă idee a unui post de radio care emitea în cele șase limbi ale țărilor Pactului de la Varșovia, și în încă vreo cinci-zece limbi ale Uniunii Sovietice – americanii având posturi de radio în estonă, în lituaniană, în letonă, în ucraineană, în georgiană, în armeană și, bineînțeles, în rusă – acest radio a avut un rol – deși costa contribuabilul american, respectiv pe finanțator care era Congresul Statelor Unite, printr-un comitet bipartizan care era format din democrați și republicani în așa fel încât finanțarea să fie asigurată și în așa fel încât matricea acestui post de radio să nu fie determinată politic de o administrație sau alta, nici măcar de CIA. Până în 1971 Agenția Centrală de Informații a SUA finanța operațiuni exterioare. acest post a costat pe an mai puțin decât un avion Stealth care scapă de radar, ceva mai puțin de 250 de milioane de dolari. Acest post a înlocuit o realitate sufocată, limitată, obnubilată în Est. Noi știm ce se întâmpla în 1945 – 46-47: rușii își impun ideologia, pe sistemul monopolist din Uniunea Sovietică. “
Întrebare: A fost comunismul evitabil? A fost tolerată instalarea lui?
În 1945, la 9 mai, rușii sunt în mijlocul Europei, ei pun steagul roșu pe clădirea Reichstagului. Partea de ocupație a americanilor, a englezilor, a francezilor se transformă în partea de ocupație a democrației liberale. Germania Federală, de la Alsacia și Lorena până la Elba, intră pentru prima dată în istoria ei tumultoasă a ”Germaniilor”, în sfârșit chestiunea germană se stinge, și Germania devine țara cea mai prosperă (…) și se transformă în statul european cel mai liberal.
Existau niște acorduri între Est și Vest, dar acestea nu prevedeau instalarea comunismului. (…) Rușii și-au impus punctul de vedere în statele ocupate prin partide comuniste, mai mult sau mai puțin inventate; în cazul României era evident că nu a existat o tradiție social- democrată sau comunistă și spre deosebire de Polonia și Cehoslovacia și chiar spre deosebire de Ungaria, românii nu numai că aveau o tradițe antirusească îndelungată, nefiind slavi și având un dosar consistent de relații încordate sau de dominație, se întâmplă că ceilalți au avut partide de stânga, având experiența foarte dură a ocupației naziste. Rușii și-au impus religia – comunismul- prin puterea lor statală, armata, milioanele de soldați care ocupaseră aceste țări. Au înșelat așteptările oamenilor, au înscenat alegeri libere, au avut o strategie în pași mărunți.
Î: Cum putem scăpa de consecințele acestui sistem care a creat un ”om nou”?
A fost un caz complicat România, într-o suită de paradoxuri, uneori, după 1965, până la sfârșitul anilor 70, binevenite, ne-am bucurat toți de ele, dar în ultimii zece ani ai dictaturii au devenit dramatice, grotești. În prima fază, România a fost înscrisă pe harta comunizării la fel ca toate celelalte țări (ocupate de ruși – n.r.). Elitele anticomuniste suferă, sunt aruncate în închisoare. Comunizarea s-a făcut cu o brutalitate extraordinară și totală, pentru că trebuia distrusă normalitatea. Adică proprietatea privată – noi aveam o țară eminamente rurală, agrară – țăranii sunt jefuiți, oamenii sunt aruncați în închisori, istoria este imediat modificată, în sensul Moscovei, limba, chiar și ortografia se schimbă…
Î: Începe reeducarea…
…începe o formă de reeducare cumplită; la noi face multe victime. Comunizarea s-a făcut greu, am avut forme de rezistență cum bine știm, în munți, am avut sute de mii de oameni aruncați în închisori și sute de mii de martiri.
Î: Am avut și noi o Siberie…
Am avut, bineînțeles că am avut. Din acest arhipelag Gulag, din care noi am fost o insulă (…) Se întâmplă că, după 1964 când este amnistia generală a deținuților politici, și după 1965 când la putere este ales un personaj mai mult sau mai puțin cunoscut sau reprezentativ – se numește Nicolae Ceaușescu – România intră într-o excepție de la regulă. Se insularizează. În ce constă această excepție: încearcă să-și emancipeze istoria națională. O face în mod excesiv, cu accentul mai degrabă pe anumite personaje cu care noul conducător se putea identifica mai ușor. Apar de asemenea tentații antisovietice, antimonopoliste. Toți liderii comuniști erau puși în locurile lor, pe tronurile lor prin ”ucazul” și ”grația” ”țarului”, al secretarului general al partidului de la Moscova. N-au fost niciodată oameni aleși, erau oameni mai mult sau mai puțin dotați, dar erau totuși rezultatul unui abuz intervenționist al Moscovei. Și totuși diferența între Gomulka și Ceaușescu sau între Jivkov și Ceaușescu sau Iakes și Ceaușescu sau Brejnev și Ceaușescu începuse să se simtă. De ce? România cu fundalul ei național, foarte puternic mai puternic decât orice ideologie. filonul nostru comunitar este un patos național (…) o mistică națională. (…) Ceaușescu și câțiva ideologi simt care este momentul și atunci ne transformăm dintr-o țară marxist-leninistă ca la carte într-o țară național-comunistă despre care unii spun că ar fi fost cu voie de la Moscova, eu spun că era de fapt o surpriză a Moscovei. Iar după aceea poate a fost și un fel de complicitate, adică ”hai să-i lăsăm pe români să ilustreze și posibilitatea unui joc dublu”. Noi ne transformam în țara comunistă cea mai pro-occidentală. Unii spun pseudo-liberalismul comunismului ceaușist. Nu, a fost un semi-liberalism în condițiile date, în parametrii ideologiei de stat și al monopolului partidului comunist. dar asta ce însemna? Cărți, Kafka apărea mai repede la editura Univers, în timpul Primăverii de la Praga, decât la Praga șamd. Reviste literare, deschiderea prin televiziune către serialele americane și britanice și o spun mereu – nedublate, ci subtitrate. Ce însemna asta: un ”hublou”. Filmele americane sau franceze, serialul Dallas etc erau auzite în limbi occidentale care nu se mai auzeau și nu se mai învățau în celelalte țări comuniste – care-și dublau filmele (până astăzi o fac). Pentru mine era unul dintre cele mai importante amănunte de socializare prooccidentală, pentru că de mici, copiii muncitorilor și funcționarilor, în fața televizoarelor ”Rubin” și mai apoi ”Național” văd filme americane cu John Wayne în limba americană, în limba engleză.
Apoi, după 1958 rușii pleacă din România, este singura țară comunistă membră a Pactului de la Varșovia care rămâne fără baze militare sovietice. În 1964 e amnistia. Deci primi pași se fac înainte de venirea lui Ceaușescu. Iar în 1968 România nu Participă la invazia Cehoslovaciei și apoi tehnologizarea țării, dezvoltarea economică se face în direcția Occidentului.
Î: Sunt apologeți ai comunismului românesc care invocă un argument favorabil pentru acest sistem modernizarea României. Putem da un răspuns afirmativ?
Nu sunt numai apologeții care spun asta. Există o formulă consacrată în științele politice care susține că dictatura comunistă, sau comunismul în general, a fost o formă de modernizare. (…) Prin industrializare și nu numai prin socializarea asta a egalitarismului forțat și prin crearea unor noi orizonturi de așteptare, unde lupta de clasă ia locul altor conflicte normale șamd. Deci o formă de modernizare a fost socialismul.
Scapă (apologeții – n.r) din vedere faptul că această modernizare ar fi fost mai rapidă în absența socialismului…
S-a și văzut la începutul secolului 19, începutul secolului 20, când eram o țară care făcea parte din mainstream-ul european.
Î: Revin la sintagma om nou. Considerați că apariția acestui om nou de tip socialist reprezintă victoria cea mai durabilă a acestui totalitarism?
Cetățeanul României al real-comunismului și al real-postcomunismului românesc este o dublă victimă. Este victima paradigmei comuniste, a comunismului care n-a avut niciun fel de cruțare în România – prin Securitate, prin școală, prin ideologie- dincolo de ”voaluri” și tentații – eu de exemplu în liceu nu mai eram obligat să învăț rusa, puteam să învăț franceza și engleza. Dau exemplu la liceul din Sibiu unde învățam. La ora 1, la chioșcul de ziare din colțul străzii, în Parcul Astra, cumpăram Les lettres francaises, Le Figaro și L Humanite. De asemenea, Rinascita, revista ideologică a eurocomunismului italian și L Unita. Unele erau publicații comuniste antimonopoliste, antisovietice. Ceaușescu importa presă și importa relații cu eurocomunismul. Voia să se abată. Noi am fost dublă victimă deoarece comunismul totuși funcționează, selecția inversă, clasa muncitoare și țărănimea în expresiile lor cele mai aproximative … Nu spun că n-au fost prim-secretari sau miniștri mai ales într-o anumită perioadă de semiliberalizare când totuși un secretar cu agricultura sau mai ales cu industria sau un rector de universitate sau știu eu, membrii Academiei, directori de cercetări puteau, făceau parte din meritocrație, erau realmente și oameni buni.
Anii 80 cunosc însă un declin extraordinar de umilitor și pentru litera socialismului, darămite pentru așteptările oamenilor care sunt înjosiți sunt umiliți prin foamete, frig ș.a.m.d. Și există o explicație pentru toate acestea. de ce spun că românul este o dublă victimă a acelei perioade: pentru că este victima comunismului care n-a avut niciun fel de înțelegere pentru om ca persoană și în al doilea rând pentru că ne-a creat impresia că suntem național-comuniști, că putem fi iarăși patrioți români. Că avem o legătură cu Mihai Viteazul, cu Nicolae Bălcescu, cu Tudor Vladimirescu. Că avem o literatură cu cel mai important poet, Nichita Stănescu, poet suprarealist în toate sensurile, și un filosof, în persoana lui Constantin Noica, realmente antimarxist…
Păi, credeți că au fost multe țări comuniste care de-a lungul deceniilor să aibă pe cel mai important poet suprarealist – îl numim așa pe Nichita Stănescu – și un filosof antimarxist notoriu cum a fost Noica? Nu prea … A fost momentul ăla cu Patocka (Jan Patocka, filosof ceh – n.r.), cu Praga 68. Atât!
În rest, ce făceau ceilalți? Au evoluat în gândirea marxistă și au dezvoltat un marxism critic, uneori cu voie de la Moscova, alteori – Moscova fiind păstrătoarea dogmelor remanent staliniste mult după scoaterea lui Stalin din zidul Kremlinului. Stalin are o umbră de plumb ca o placă de mormânt deasupra noastră a tuturor.
Această condiție a patriotismului românesc era la rândul ei pervertită, era viciată. Pentru că nu era o condiție patriotică în libertate, o asumare în libertate, ci tot controlată și impusă.
Ceaușescu se transformă din comunistul relativ ignar, și foarte obscur într-un fel de voievod cu valențe antisovietice și după 1968, când nu participă la invadarea Cehoslovaciei – și foarte bine a făcut – își alătură întregul popor ca un erou a cărui aură nu este amenințată de NATO, ci de Uniunea Sovietică. De atunci România nu mai participă decât cu stat major și unități de cercetare la manevrele Pactului de la Varșovia. Ceaușescu este singurul lider comunist care înființează în secret o secție a Securității externe – 0110 – care se ocupă de spionajul împotriva țărilor ”surori”, începând cu Uniunea Sovietică, și perioada asta culminează cu o perioadă de detentă cu oameni care gândeau și alternativ. Pentru că dacă ne-ar fi prins mișcările de la Moscova din 1985 cu restructurarea comunismului în această detentă cu oameni care gândeau și alternativ chiar dacă nu neapărat și liber.
Dar a urmat o prăbușire totală a vieții oamenilor, iar acest național-comunism începe să-și dărâme și să-și mute bisericile, după ce au mutilat, mai mult sau mai puțin cosmetic, istoria. aici suntem de două ori victime: pentru că ceilalți au știut că au un dușman- comunismul și Uniunea Sovietică. Comuniștii lor au fost foarte atenți mai ales că erau puși acolo după mari răsturnări istorice (în Polonia – greve, legea marțială; Ungaria -invazia din 56, contrarevoluția, revoluția șamd), deci sunt puși acolo ca să asigure o stare de normalitate. ”Tactica salamului”, cum s-a numit regimul acesta de normalizare în Ungaria. Normalizarea în Cehoslovacia însemna o casă la țară, foștii dizidenți ca Havel și alții sunt lăcătuși etc, (…) dar oamenii normali lucrează la Skoda, își fac o casă la țară, au o bere bună, mănâncă, pe scurt, tot ceea ce la noi dispăruse. Asta ne aduce în a doua condiție de umilință, care e foarte periculoasă și ne însoțește până astăzi. Pentru că ne-a viciat și propria noastră percepție asupra apartenenței comunitare, religioase, istorice, veritabile…
Î: Infestându-ne și cu un anume tip de automăgulire care încă funcționează…
…automăgulire plus autovictimizare. Și de la automăgulire, autovictimizare am ajuns și într-o disponibilitate foarte bizară pentru autoflagelare. Suntem mereu nemuțumiți de noi, orice am face. Are și o calitate. E o dâră de lumină. Dacă toți ceilalți care au fost antisovietici, care după 1989 și-au reconstruit statul în direcția Occidentului, poate mai în forță decât noi, poate mai deciși decât noi – Polonia cu terapia de șoc- șamd, au ajuns mai departe decât noi cu mulțumirea șocială. Dacă toți ceilalți și-au transformat antisovietismul și naționalismul – dobândit târziu, abia după 1989, astăzi, de vreo doi trei ani, nu peste tot, în anumite țări central est-europene – într-un fel de anti-europenism, având o bază populară în naționalismul nou, noi cred că am scăpat de molima asta care este pseudonaționalismul. Și asta – plus relativa noastră nedezvoltare, complicațiile noastre – ne fac mai proeuropeni decât toți ceilalți. Cel puțin cu atât ne-am ales. Noi suntem în lumea eurocentral, oriental-europeană de astăzi comunitatea europeană, teoretic cea mai proeuropeană. Și suntem capabili de reacții neașteptate, neprevăzute. Avem anticorpi, avem o societate reactivă care reacționează la pericolele comune care s-au impus în celelalte țări. Această autocentrare pe valori ușor definite antieuropene.. Ori noi, nu… Noi am avut o reactivitate de tip european. Ne-au obosit și ne-au schimbat aceste paradoxuri . Noi n-aveam de unde să știm că în 85 vine Gorbaciov, cu intenții bune sau doar prefăcute și care schimbă comunismul sau vrea să-lîmbunătățească, să-i dea fața umană și după aceea se dau toate peste cap.
Noi n-aveam de unde să știm că dacă am fi avut trupe sovietice – e o ipoteză contrafactuală – în 1989, așa cum aveau RDG-iștii, cum aveau cehoslovacii și toți ceilalți nu ne-am fi împușcat noi oamenii. N-aveam de unde să știm, dar așa s-a întâmplat.
Î: (…) Cu toate acestea, nimeni nu credea în 1989 că vom fi martorii ridicării Cortinei de Fier, aici.
Aici avem circumstanțe atenuante pentru că nici CIA nu știa asta, sunt convins. Poate dușmanii lui Grobaciov din Biroul Politic și anumiți lideri ai KGB vedeau după 88, mai ales după ce Gorbaciov renunță la doctrina Brejnev – care mi se pare un fapt capital, mai ales în țările ocupate de ruși, de forțele militare rusești. Ce însemna doctrina Brejnev, care se formulează așa, mai ales după 1968, când URSS împreună cu cinci state din alianța Pactului de la Varșovia – nu noi (România -n.r.) – invadează Cehoslovacia, ca să sugrume să contracareze o mișcare deviaționistă: Primăvara de la Praga, o formă de autodeterminare, cu asemănări față de ceea ce au făcut ungurii în 1956 și cu asemănări cu ceea ce făcea Ceaușescu, după 65. Nu degeaba Ceaușescu este ultimul lider comunist care vizitează Praga (…).
Nimeni n-a știut că se va întâmpla ridicarea Cortinei de Fier și că va urma Perestroika și Glasnost. (…) Ceaușescu și Honeker erau, între liderii comuniști cei mai neîncrezători și dogmatici.
Și, culmea, un paradox tragic pentru Ceaușescu. El care în 65, în 68 și chiar în 71-73, cu relațiile lui cu China și cu Statele Unite făcea jocuri, folosea pârghii și vectori, mai ales în politica externă, surprinzători de interesanți. care puseseră România într-o poziție privilegiată. Nu degeaba vine primul președinte american din istorie într-o țară comunistă la București în 1969. Nu degeaba se plimbă, putem să râdem cât vrem astăzi, cu caleașca cu această regină, la Londra. Sau cu Garda Republicană pe Podul Alexandru, cu soldații aceia francezi, napoleonieni, la Paris, cu Georges Pompidou, răspunzând vizitei pe care a făcut-o Charles de Gaulle aici.
Dar acest om, care a fost protogorbaciovist – și spre deosebire de Dubcek care n-a stat decât o vară, sau o primăvară, în 68 la Praga – rezistă din 65 până în 85. Sunt douăzeci de ani buni. Acest om devine altcineva. Acest om pornește de la esența lui de comunist ignorant și pur sânge și cu o înțelegere foarte viciată, el a fost prima victimă a pseudopatriotismului pe care consilierii și aparatul l-au inflamat. Dar el a fost sâmburele acestui pseudopatriotism. În jurul acestei persoane foarte discutabile. Din jurul lui a dispărut partidul, a mai rămas Securitatea – și ea cu garda jos, mai ales în ultimul moment. Armata, care mergea la munci agricole. Și restul populației, înfometată, întunecată…
(…) Noi, după acestă perioadă de pervertire național-comunistă aveam nevoie de pedagogii terapeutice, de reabilitare. Noi am ieșit din povestea patriotardă, ceaușistă – foarte deformată, mai ales în anii 80 – și am intrat direct într-o formă de globalizare, unde n-am ajuns la strugurii dulci. Atenție, noi nu suntem în revoluția pe care o numește Tocqueville ”of the rising expectation”, pe care o trăiesc ungurii și polonezii. Adică te revolți atunci când începe să-ți meargă mai bine. Poate acesta este și motivul pentru care noi suntem foarte proeuropeni. Nu avem distanțe critice. Nu spun că ungurii și polonezii au dreptate, să aibă distanțele critice pe care le au acum față de Uniunea Europeană. Pentru că eu cred că în afară de uniunea asta europeană, cu toate abuzurile birocrației care există sau ale opacității uneori de la Bruxelles, este cel mai bun format de viață pe care noi l-am cunoscut vreodată.
Doctrina Sinatra vs. doctrina Brejnev: ”I did it my way” – ”you did it your way”
În 1988, când se renunță la doctrina Brejnev, adică nu mai intervine armata sovietică când la Praga se întâmplă ceva, la Varșovia altceva și la București altceva. Asta ce însemna? Trupele nu se retrag. Sunt 500.000 de soldați sovietici în RDG. Păi vă dați seama că între RDG și RFG sunt 80.000 de tancuri în 1989, de două ori mai multe tancuri decât în 1944, la sfîrșitul celui de-al Doilea Război Mondial, în timp de pace. Focoase nucleare, tot felul de platforme de lansare, din aer, din apă, de sub apă, toate în stare de funcționare și de acumulare, nestăvilite. Or, când Moscova anunță ”nu mai intervenim dacă începeți să greșiți”… Și s-a glumit atunci, și îmi place butada asta, și am folosit-o și atunci la microfon, în loc de doctrina Brejnev apare doctrina Sinatra, adică ”i did it my way” – ”you did it your way” . Adică mi-am făcut viața așa cum am vrut. Asta înseamnă că există un impuls aproape învoit, acceptat de către metropolă, în toate direcțiile comunismului de stat, ”ia să vedem de ce sunteți în stare!”. Așa avem la Varșovia masă rotundă și sindicate libere cu catolici și cu comuniștii care se întâlnesc – nu moare nimeni! Așa avem în Cehoslovacia primul președinte e Havel și președintele Parlamentului e Dubcek, comunistul primăvăratic din 68, slovacul. Așa în Ungaria – are altă cale Ungaria, de marxism critic, cu salam cu economie de piață… Pretutindeni unde erau trupe sovietice nu se trage un singur glonț.
Î: În București însă se trage și din păcate mor foarte mulți oameni…
…și la Timișoara, și la Sibiu, și la Cluj…
Europa Liberă era postul care spunea ce spun eu astăzi. Le spunea atunci. În măsura în care se petreceau. Sigur că noi nu știam. Că se apropie sfârșitul Războiului Rece și odată cu el căderea comunismului. (…) Era o dezvoltare incrementală, o poveste care se forma, o imagine care se forma, vedeam că se adăugau în acest puzzle piese esențiale. Noi (la Europa liberă – n.r.) comparam ce se întâmplă în celelalte țări, ce se întâmplă la Moscova și ce nu se întâmplă la noi (în România – n.r.). Comparam și pe verticală, în istorii repetabile – pentru că noi suntem rezultatul unei culturi istorice și politice foarte distincte – și vedeam cum se adună, cum se întețesc contradicțiile dintre România și Moscova. Asta nu era prea rău, o vreme a fost bine că au existat aceste contradicții , dar cu un anumit sens al progresului și al transformărilor necesare, în numele adevărului și mai bune pentru oameni.
Numai noi ne încăpățînam, fără să avem o formulă bună pentru oameni, deja de ani de zile. Europa Liberă cu asta se ocupa. Din 1953, când se înființează departamentul român, cu 13 ore de emisiuni pe zi, cu ferestre dedicate problemelor din România, politică internațională, magazin – cum trăiesc oamenii ce poșete își cumpără, ce săpun folosesc, muzica etc. Toate astea țineau de o normalitate extinsă, care în România fusese înjumătățită, ipotecată. Ajunsesem la un regim de supraviețuire cvasianimalică.
Tehnologia digitalizării ne face să ne credem rechini într-un ocean în care nu suntem toți decât niște sardine
Noi astăzi avem alte repere față de pedagogiile clasice, vechi de sute de ani. Noi am trăit sute de ani în paradigma pedagogiei clasice – și filosofia și istoria, și limba latină și limba greacă – erau omogene de-a lungul a zeci de generații. După Reformă, după Iluminism, învâțământul se secularizează și confesiunile religioase și creștinismul cunosc un aer proaspăt și un aer foarte diversificat al dezbaterilor. De la Augustin, de la Plotin, și la ortodocși și la catolici.
Or noi astăzi avem alte repere, care țin de o stare de relativă siguranță pe care ți-o dă beneficiul material și al păcii, de care avem parte toți, mai ales în Europa – cu posibilități de călătorie șamd. Pe de altă parte suntem, nu victimele, noi ne credem beneficiarii acestei egolatrii pe care ne-a creat-o – și dacă nu rezistăm, ne supune de tot, ne terasează – tehnologia digitalizării. Acesta ne face să ne credem rechini sau balene într-un ocean în care nu suntem toți decât niște sardine. Stăm cu computerul nostru, cu filmul nostru, cu poveștile noastre… Credem că cunoșterea este din salt în salt pe online, intrăm pe wikipedia, știm că suntem pe rețelele de socializare conectați. În realitate aceste conexiuni, cu importanța lor extraordinară pentru progresul civilizației, pentru progresul intelectual și uman, au totuși un drog. Reprezintă totuși și un drog, ne creează o stare de hipnoză automuțumită, care ne face defectivi de trecut, de comparație, de aprofundare. Doar 30% dintre posibiltățile infosferei sunt folosite. Sunt folosite doar pentru a afla ce mai facem noi în lumea noastră. Spuneți că tinerii nu știu ce a însemnat comunismul. Să vă spun ce am citit în săptămânalul german Die Zeit. 46% dintre germanii de est – care au avut parte de îndată, în 1990 de Europa și de NATO, și de ”fratele mai mare ” care a luat ”fratele mai mic” – spun că posibilitățile lor de comunicare în sinceritate și în libertate sunt la fel de mici, sau de mari, ca înainte de 1989.
Î: Avem datoria să ne întoarcem măcar din când în când și spre cei care au făcut posibilă lumea prosperă în care trăim
Existența noastră în termanii aceștia – români, România – nu se datorează numai celor care au învins comunismul (…).
Î: Am ales un foarte scurt fragment, un gând al lui Thierry Wolton, nu-l invoc întâmplător, pentru că această carte a lui ar trebui să ajungă în școlile din România, vorbim de o țară postcomunistă…
…și o țară cu postcomunismul cel mai prelungit!
Î:… și cu rezistența anticomunistă cea mai viguroasă…
…acestea sunt paradoxurile noastre.
Î: Ce spune Thierry Wolton, acest mare istoric: ”Marile victime ale comunismului, țăranii, sunt cea mai mare uitare a istoriei. Ei reprezintă mai bine de jumătate dintre persoanele care au murit în întreaga lume în timpul acestui regim. România, dacă s-ar privi în oglindă pentru a-și recunoaște defectele ar trebui în primul rând să-și reabiliteze victimele comunismului și să le creeze un piedestal care să facă parte din locul de onoare al istoriei umanității.” Acest istoric cunoaște bine istoria României…
…a și fost invitat la Sighet, la muzeul edificat în numele memoriei suferinței, într-o întreprindere de importanță istorică, pentru că nu sunt multe astfel de locuri, nici în Europa, darmite în România. E vorba de Memorialul de la Sighet al Anei Blandiana și al lui Romulus Rusan. Thierry Wolton a fost deseori acolo.
Î: Să evocăm numele unor mari dizidenți români (…) În primul rând, mama Monicăi Lovinescu, aruncată în închisoare…
…și moare în închisoare, doar pentru că este mama celei care vorbește la microfonul Europei Libere! Pentru mine și tatăl Monicăi Lovinescu… Eugen Lovinescu este un dizident în absolutul nostru mental.
În anii 80, spre deosebire de alți ”camarazi” din Pactul de la Varșovia nu ne-am bucurat nici de un marxism critic, cu convingerile de stânga, din impulsurile democratice, nu din impulsul de oportunism (…) N-am avut sindicate libere. Bisericile noastre, într-o tradiție confesională, culturală, istorică, n-au fost eroice sau eroizante și au lucrat mai mult cu crucea decât cu spada. Bisericile noastre n-au fost cruciate (…).Diferențele între bisericile ortodoxe de la noi sau din Bulgaria sau Rusia au fost foarte mari, pentru că în România Biserica Ortodoxă prin tradițiile ei, prin suflul patriotic și-a impus existența, iar regimul a consimțit la acest lucru. (…) Au fost și preoți dizidenți…
Î: …3.000 de clerici întemnițați.
Dacă ne gândim la dizidenți, noi n-am avut rețele dizidente sau rezistente, ca în Polonia. N-am avut un organism al intelectualilor care să apere drepturile muncitorilor. (…) Noi am trăit în compartimente separate. Am avut dizidenți admirabili, perosnalități puternice, dar care au avut o traiectorie individuală, mai strălucitoare, mai stinsă. Unii au plecat, alții care au rămas. Aș spune că cei care au rămas au avut rolul cel mai important, aș spune că cei care au rezistat de la distanță au avut și ei un rol foarte important. ceilalți veneau cu proba alternativei , aveau o alternativă instituțională . Este și motivul pentru care în 1990, puținii noștri rezistenți, eroi, cunoscuți prin intermediul emisiunilor Europei Libere, aveau o formulă încropită din centre de putere reanimate, după suspensia de un deceniu. Au apărut (după Revoluție- n.r.) foștii staliniști (…), Brucan scrie în Scrisoarea celor șase ”nu pentru asta am făcut noi Securitatea, să lupte împotriva muncitorilor”. Ăștia erau oamenii, sau reperele noastre. Scrisorile Doinei Cornea, eseurile strălucite din presa franceză ale lui Dinescu, Dorin Tudoran și atâția alții. Și cei șase care au semnat scrisoarea, erau răsfirați, erau fragmentați. Nucleul care coagulează puterea n-avea nici-o legătură cu acești oameni. Îmi fac cruce, dimineață la prânz și seara că steagul comunismului sovietic a fost coborât de pe Kremlin, puțin înainte de Crăciun, în 1991. Și în felul acesta am început și noi să semănăm, pe cale naturală cu ceilalți. cu Polonia, cu Ungaria, cu Cehia, cu Slovacia care urmau foarte bine doctrina Sinatra. Adică, își urmau calea așa cum doreau.
Î: Aveți sentimentul că ne refuzăm memoria recentă? Faptul că nici după 30 de ani de la Revoluție nu se petrec fapte care să denote un tip de respect profund față de oamenii care ne reprezintă, față de instituții. Mă refer la faptul că în centrul Bucureștiului oamenii, tinerii au înfruntat tancurile. Pe 22 decembrie 1989 dictatorul fuge în mod laș…
…da și lasă o țară devastată, cu un suflet secătuit. (…) La așa comunism cum am avut noi, așa postcomunism am avut. Dar nu trebuie să fim așa de pesimiști. Eu în reactivitatea noii generații care sesizează ca abateri de la un cod de valori european, de la propriul cod de valori democratice, de la încercările de înfrângere sau de limitare a uni curs democratic, în acești oameni, îi văd pe continuatorii tinerilor din 1989. Chiar dacă ei nu se cunosc unii pe alții. Cei de atunci ne privesc de sus, după 30 de ani, se manifestă greu, dar sunt convins că sunt acolo, dar când avem nevoie de ei, îi chemăm, vin și ne ajută, iar cei de astăzi, chair dacă i-au uitat sau nu s-au cunoscut niciodată, îi urmează, sunt continuatorii lor. (…) Cum se spune în slujba ortodoxă: ”Fericiți cei prigoniți pentru dreptate!”
