Filosoful francez Bernard Henri-Lévy, care a publicat recent eseul „Acest virus care ne înnebunește” (Ed. Bernard Grasset, 2020), reia tema gestionării crizei de sănătate a coronavirusului într-un interviu acordat celor de la cotidianul Le Parisien, în care cridică dur măsura izolării și acceptarea acesteia de către cetățeni.
- Redăm interviul:
LE PARISIEN: În cartea dvs., avertizați despre efectele izolării. Acest episod a stricat democrația?
BERNARD-HENRI LÉVY: Da, desigur. A accentuat tendințele care existau deja în societățile noastre: închiderea de sine, suveranismul, accentuarea naționalismului și apoi, desigur, faptul îngrijorător că am acceptat îngrădirea libertăților noastre.
LE PARISIEN: Există o predispoziție pentru o putere autoritară?
BERNARD-HENRI LÉVY: Nu. Dar trebuie remarcat. De fiecare dată, timp de 30 de ani, oamenilor li s-a spus: „vă garantăm mai multă egalitate, mai multă securitate sau mai multă sănătate, dar va fi în detrimentul libertății”, si atunci ei sunt de acord. Acum a fost clar. În schimbul unei false speranțe de a „eradica” virusul, suntem gata să fim urmăriți, monitorizați, izolați, pe scurt, suntem gata de a accepta aceste modele de supraveghere de tip chinez care ne îngrozeau acum șase luni.
LE PARISIEN: Dar este, de asemenea, manifestarea solidarității cu cei mai fragili, cei mai bătrâni…
BERNARD-HENRI LÉVY: Că medicii i-au tratat pe toți la fel, cei mai vârstnici și cei mai tineri, că au refuzat să îi cupleze doar pe unii la un ventilator, asta este adevărat și este în onoarea sistemelor noastre spitalicești. Dar, în ceea ce privește solidaritatea cu bătrânii, sunt sceptic. Și nu am simțit-o mai mult decât în momentul valului de căldură din 2003. Da, au murit bătrâni de Covid-19. Dar mulți au murit de singurătate și de durere. Și nu am protestat prea mult, noi, cei sănătoși, când ni s-a cerut să îi izolăm, adică să-i aruncăm.
LE PARISIEN: A cui este vina în această acceptare a izolării? Politicieni, oameni de știință, fiecare dintre noi?
BERNARD-HENRI LÉVY: Toate acestea la un loc. Savanții, desigur, care în realitate nu știau nici ei nimic si care ne-au terorizat cu informațiile lor false. Dar și mass-media, care le-a dat cuvântul doar acestor oameni de știință, când ar fi putut foarte bine să dea cuvântul și psihologilor, profesorilor, șomerilor, șefilor, liderilor ONG-urilor responsabile pentru persoanele fără adăpost, grupurilor de femei afectate de violența domestică, toți cei pe care această izolare i-a expus și mai mult. Pe scurt, tot restul societății civile. Sănătatea este o problemă serioasă. A fost greșit să o lăsam doar pe mâna medicilor.
LE PARISIEN: Politicul a eșuat în responsabilitatea sa?
BERNARD-HENRI LÉVY: La început, da. Chiar dacă doar dintr-un singur motiv. Erau speriati. Aveau la tâmplă pistolul acestor „asociații de victime” care amenințau să-i ducă în instanță și să se dezlănțuie.
LE PARISIEN: Ați vorbit despre «prima frică mondială»: este război?
BERNARD-HENRI LÉVY: Nu, nu a fost un război. A fost doar o pandemie. Și pandemii de genul acesta, mai grave decât atât, au existat de-a lungul istoriei și, în special, în secolul XX. Marea înșelătorie este să ne fi spus din nou că această pandemie nu a avut precedent. Am scris această carte pentru a le spune oamenilor: „Data viitoare, să ne fie mai puțin frică”
LE PARISIEN: În ce stare ieșim din acest episod?
BERNARD-HENRI LÉVY: Mai egoiști. Mai înspăimântați. Și, cu această idee stupidă și monstruoasă în cap că ar trebui să alegem între „viață” și „economie”. Pentru că ce înseamnă această alegere? Că economia înseamnă moarte…
LE PARISIEN: A fost un atentat la economie?
A fost un atentat la viață. Deoarece economia reprezintă locuri de muncă, salarii, este o prosperitate mai mult sau mai puțin bine distribuită, pe scurt, este și viață. Această alegere între economie și viață, această idee potrivit căreia economia este un cuvânt murdar, un lucru murdar, un mecanism rău pe care l-am putea eradica apăsând pe întreruptor, este o otravă lentă care încă nu a terminat să-și producă efectele în lumea ieșită din izolare.
În eseul său, Bernard Henri-Lévy nu contestă existența virusului, nu introduce printre rânduri „șopârle” conspiraționiste, ci face o cronică minuțioasă a ceea ce COVID-19 a provocat omenirii prin „întronarea” panicii ca ordine mondială.
Redăm câteva fragmente din carte:
„Niciodată lucrurile nu au ajuns atât de departe.
Niciodată un medic nu s-a autoinvitat în căminele oamenilor pentru a anunța, asemenea unei Pythii triste, numărul morților de peste zi.
Niciodată nu s-a văzut, ca în Europa, ca șefi de state să se înconjoare, înainte de vorbi, de unul sau mai mulți consilieri științifici. Nu ți-ai fi imaginat niciodată în Statele Unite ca imposibilul Trump să numească un epidemiolog patron al unei «task-force» – și, dezorientat de popularitatea celui pe care New Yorker îl numește «medicul Americii», uluit de epidemia de șosete cu efigia lui, de T-shirt-uri inscripționate «In Fauci We Trust» (avem încredere în Fauci) sau de «cocktailuri Fauci» pe bază de limonadă, soc și vodcă, blocat de metamorfoza acestui personaj cult intervievat, pe Snapchat sau You Tube, de tot ceea ce contra-cultura are mai consistent, să poată accepta să rămână cu un pas mai în spate și să se lase contrazis, chiar dat peste cap, de către el.
Niciodată nu s-a mai văzut, de asemenea, pe toate ecranele planetei, imaginea acelor editorialiști care cedează locul comentatorilor din spitale, nou veniți în această meserie, uneori savanți, alteori mai puțin savanți, dar întotdeauna învestiți – precum Fauci în jocul video în care îl vedem fulgerându-l cu ochii săi de oțel pe oribilul dragon Corona – cu o aură care crește, crește mereu, ca steaua misterioasă a lui Tintin.
Fără a uita, în Franța, spectacolul acestei foste ministre a Sănătății, Roselyne Bachelot, despre care descoperim brusc că este «doctor în farmacie» și că a avut meritul de a stoca vaccinuri și măști în vremea când planeta lichida aceste stocuri: este consultată ca un oracol; ea, care a fost atât de denigrată, iat-o acum devenită admirabilă și aproape canonizabilă; râzând de răsturnarea de situație și de rolul pe care este pusă acum să-l joace în mod vizibil nepăcălită de laurii retrospectivi care i se atribuie la nesfârșit și pe care îi primește cu o umilință prefăcută, nu mai e nici ministru, nici cronicar, ci o somitate modestă reconvertită în mesageră a bunei exprimări științifice pierdute. Și fără a-l uita nici pe celălalt ex-ministru, Philippe Douste-Brazy, autor, în 2004, al unui plan de luptă împotriva epidemiei gripale de care nu a luat act nimeni: nici el nu e mai puțin surprins, după 15 ani, de reabilitarea lui…”
