Gabriel Liiceanu își manifestă revoltă față de faptul că postul public „Radio România Cultural” i-a adus omagii lui Sergiu Nicolaescu cu ocazia împlinirii a opt ani de la moartea regizorului. Liiceanu consideră că Nicolaescu a fost un „complice” al regimului comunist și atrage atenția că adevărațîi eroi, precum Elisabeta Rizea, sunt ignorați.
„Așadar, lor să le ridicăm statui. Lui Păunescu și lui Nicolaescu. Nu Elisabetei Rizea, nu Monicăi Lovinescu și lui Virgil Ierunca, nu Doinei Cornea, nu lui Liviu Cornel Babeș, nu lui Călin Nemeș”, scrie indignat Liiceanu în Contributors.
Fragmente din textul lui Liiceanu:
În zilele începutului de an, postul public „Radio România Cultural” (plătit din banii de la buget ai românilor) ne-a amintit pe site-ul sau, la rubrica Portret, că se împlinesc 8 ani de la moartea lui Sergiu Nicolaescu, „personalitate artistică de excepție”, „actor, scenarist, regizor, producător de film și om politic”. Poate că mulți se vor recunoaște în acest portret.
(….) Și iată-ne, la 30 după „eliberarea de sub jugul comunist”, celebrând complicii comunismului: fie cu ei în viață, fie la un an, trei sau, iată, opt de la moartea lor. Cum se numește regimul în care ne aflăm? Cum îl botezăm, „științific” vorbind? Care este identitatea lui istorică? Ce înseamnă „perioada de tranziție”? De unde, pornind, tranzităm și către ce? Și a cui tranziție? A „poporului român”? De vreme ce toate punctele-cheie ale economiei, contractele cele mai bănoase cu statul, funcțiile publice cele mai importante sunt, toate, pe mâna membrilor „Maleficei Instituții” (cum a numit un scriitor român din exil Securitatea comunistă), unde mai apare „poporul”? Nu a rămas el mic, batjocorit și abia ițindu-se în fundal din spatele propriei lui mizerii? Nu, serios, în ce regim politic trăim?
În țara asta, în urmă cu câțiva ani, televiziunile „mogulizate”, prin care tropăie pensionarii Securitățîi sau mai tinerii lor urmași, plângeau moartea lui Iulian Vlad, șeful Securității lui Ceaușescu. În Grădina Icoanei din București, și nu numai, au fost ridicate post mortem statui ale „porcului nostru de serviciu”, cum i-a plăcut lui Păunescu însuși să-și spună la un an-doi după apariția lui în noul decor al istoriei. Pentru o dată, era onest: de unul singur, cu ziarul și „cenaclul” lui, Păunescu a făcut pentru Ceaușescu, vreme de două decenii, cât jumătate din toată Securitatea.
M-am întrebat care din cei doi – Păunescu și Nicolaescu – a contribuit în mai mare măsură, în calitate de complice, la perpetuarea napastei Ceaușescu. Cel care strângea tineretul pe stadioane și, la adăpostul muzicii folk, ridică în final arena în picioare punând-o să strige „Partidul, Ceaușescu, România”? Sau cel care a participat, manipulând impactul imaginii, la batjocorirea istoriei prin falsificarea ei?
Nu cred să existe infracțiune spirituală mai mare decât contrafacerea istoriei naționale. Decât punerea generațiilor ei „în slujbă”. Decât transformarea patriotismului în diversiune, propagandă și minciună lucrativă. Decât prostituarea „teleologică” a istoriei, care, la capătul ei, face ca Spiritul „înaintașilor” Burebista și Decebal să se regăsească pe sine, îmbogățit de istoria glorioasă parcursă în două milenii, în figura unui analfabet viclean. În această categorie a calpuzanilor de istorie poate fi încadrat autorul filmelor Dacii și Mihai Viteazul, „producții istorice de referință”, cum le numește „Radio România Cultural”.
Ce poate fi mai înalt imoral decât tupeul „călăilor și complicilor” de la noi? Cu ce voce de piept și cu ce demnitate emfatică au intrat în „noua” istorie! Același text comemorativ al „României Culturale” ne spune că Sergiu Nicolaescu a fost „o figură centrală în zilele Revoluției din decembrie 1989”. Ce ciudat se joacă cu legea non-contradicției istoria tranziției noastre! Printr-un spectaculos tour de passe-passe marca FSN, omul care avusese un rol central în „Epopeea Națională” lansată cu ocazia „tezelor din iulie” din 1971 de Ceaușescu, menită să-i hrănească acestuia fantasmele, a alunecat vertiginos pe noul versant al istoriei și a descins neînfricat, cu arma în mână, în mijlocul acțiunii revoluționare. Până mai adineaori, ne servise minciuni dacice împachetate în magia ecranului. Eu cred că toată viața de după ʼ89, Sergiu Nicolaescu a traversat-o imaginându-se într-unul din filmele lui proaste în care se ditribuia singur. Numai că de data asta, figuranții eram noi. Iar filmul era mai prost ca niciodată.
(…) Așadar, lor să le ridicăm statui. Lui Păunescu și lui Nicolaescu. Iar pe Constantin Bălăceanu-Stolnici, „ultimul boier român în viață”, un adevărat aristocrat de modă veche, cu barbison și baston cu măciulie de argint, unul dintre cei mai prodigiosi turnători ai Securității comuniste (nume de cod Ionescu Paul), să-l onorăm, deocamdată – în așteptarea statuii, desigur – doar cu titlul de „cetățean de onoare al Capitalei” acordat de PSD și Gabriela Firea. Acestora să le cinstim memoria! Nu Elisabetei Rizea, nu Monicăi Lovinescu și lui Virgil Ierunca, nu Doinei Cornea, nu lui Liviu Cornel Babeș, nu lui Călin Nemeș.
(…) Când citim în paginile „spovedaniei” Elisabetei Rizea că au existat prizonieri politici cărora li s‑au scos dinții cu cleștele de cuie, smulgandu‑li‑se gingiile odată cu dinții; că o femeie era călcată în picioare până când îi ieșeau plămânii prin coastele rupte; când citim că Elisabeta Rizea a stat legată de mâini de un cârlig din plafon, că i‑au rămas în celulă dinții și părul („în pat dinții din gură, cole jos păru“), când aflăm – din altă mărturie – că un țăran ridicat noaptea este smuls din casă cu stâlpul casei cu tot – toate acestea, trăite, văzute sau auzite, nu constituie temeiuri suficiente pentru ca bătăile inimii să ni se oprească și pentru ca părul să ni se ridice măciucă în cap? „Păi aș zbiera, doamnă, că o vacă, nu ca un om“, spune la un moment dat, în spovedania ei, Elisabeta Rizea. „Atâtea sunt de spus…“. Așadar, lui Păunescu și lui Nicolăescu să le ridicăm stratui. Nu Monicăi Lovinescu și lui Virgil Ierunca, cei care, în deceniile în care istoria ne transformase în infirmi ai expresiei, ne-au înapoiat, vorbind în locul nostru, darul cuvintelor. Dar nu lor le ridicăm statuie.
(…) Ce-am vrut să spun cu toate astea? Că stăm tare rău, în continuare, cu simbolurile noastre de Bine și de Rău. Nu cred că începem cum se cuvine anul, îngăduind unei instituții publice să adauge, fie și numai un portet de-o pagină, la cultul complicilor unui regim criminal.
Citește integral pe site-ul Contributors.
