Atacul Statelor Unite asupra instalațiilor nucleare ale Iranului a ridicat o problemă constituțională importantă. Constituția SUA acordă Congresului autoritatea de a declara război. Aceasta a fost o prevedere înțeleaptă și potrivită. Războaiele sunt, poate, cele mai importante acțiuni pe care le poate întreprinde o națiune. Ele pot pune în pericol însăși supraviețuirea unei țări și pot amenința viețile militarilor și civililor. De asemenea, războaiele transformă economia și, prin natura lor, trebuie să impună anumite limite asupra dreptului constituțional al cetățenilor de a controla acțiunile guvernului. Congresul este conceput ca reprezentantul și garantul dreptului cetățenilor de a se autoguverna, scrie George Friedman, pentru Geopolitical Futures.
<< Prin urmare, ideea era că Statele Unite nu puteau purta un război fără consimțământul Congresului și nici nu puteau evita un război dacă Congresul îl considera necesar. În calitate de comandant suprem al armatei, președintele putea decide cum să fie purtat un război, dar nu dacă acesta va avea loc sau nu.
Ultima dată când Statele Unite au respectat Constituția în privința declanșării unui război a fost în decembrie 1941, după atacul de la Pearl Harbor, când au declarat război Japoniei. Ca răspuns, aliații Japoniei, Germania și Italia, au declarat război Statelor Unite. De atunci, Statele Unite au purtat numeroase războaie și acțiuni militare decise exclusiv de către președinte, în calitate de comandant suprem, fără intervenția Congresului. Cerința constituțională ca războiul să fie aprobat de Congres a fost ignorată. Deși Congresul păstrează opțiunea de a vota împotriva finanțării războaielor, a exercitat această putere rar și doar marginal, deoarece, odată ce un război este deja în desfășurare și viețile americanilor sunt în pericol, o astfel de acțiune este complicată din punct de vedere politic și moral.
Această erodare a Constituției, de după Al Doilea Război Mondial, se datorează în mare parte schimbărilor din tehnologie și din natura războiului modern. Când a fost redactată Constituția, Statele Unite intrau mult mai lent într-un război. Mobilizarea și invadarea unei țări necesitau mai mult timp decât în prezent. Atacurile-surpriză, precum cel de la Pearl Harbor, erau rare – și nici măcar atacul de la Pearl Harbor nu a amenințat imediat supraviețuirea armatei americane sau a națiunii. După acel atac, încă a existat timp pentru a convoca Congresul și a obține o declarație formală de război. Având în vedere influența izolaționiștilor în Congres, o declarație de război înainte de atacul japonez ar fi fost de durată și, posibil, sortită eșecului. Însă natura timpului în război s-a schimbat dramatic, mai ales în ultimele două decenii. Un Pearl Harbor modern ar putea învinge armata SUA în doar câteva ore.
O altă schimbare esențială ține de comunicare și transparență. În secolul al XVIII-lea, o dezbatere în Congres privind intrarea în război putea avea loc fără ca adversarul potențial să afle. Chiar dacă ar fi fost prezent un spion, ar fi durat considerabil până ca informația să ajungă la destinație. Astăzi, în schimb, dezbaterile din Congres sunt, prin natura lor, publice. Chiar și în cazul convocării unei sesiuni secrete, spionii aflați în Washington ar putea alerta imediat națiunea vizată, ceea ce ar introduce în joc pericolul unui atac preventiv asupra forțelor americane.
Cu alte cuvinte, progresele tehnologice au făcut ca, în ceea ce privește declararea războiului, cadrul constituțional din secolul al XVIII-lea să devină obsolet. O dezbatere în Congres privind un atac asupra instalațiilor nucleare ale Iranului ar fi eliminat o necesitate fundamentală a războiului: surpriza. De asemenea, ar submina un element fundamental al diplomației: capacitatea de a amenința în mod credibil cu acțiuni militare dacă cealaltă parte nu face concesii. Dacă președintele nu poate lansa astfel de amenințări fără o dezbatere publică în Congres, atunci amenințarea devine mai puțin imediată și mai puțin convingătoare. Sunt astfel compromise atât secretul, cât și ambiguitatea, ambele esențiale pentru război și diplomație.
Această realitate a mutat, încă de la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, puterea de a iniția un război din mâinile Congresului în cele ale comandantului suprem. Dacă războiul este impus Statelor Unite, acestea trebuie să răspundă cu mult înainte să se poată reuni Congresul pentru a dezbate și vota un răspuns. Iar dacă Statele Unite inițiază un război, surpriza este esențială pentru succes.
Prima manifestare a acestei schimbări a avut loc în timpul Războiului din Coreea, în 1950. Când Coreea de Nord a invadat sudul, Statele Unite – care aveau forțe militare disponibile în Japonia și în alte părți ale regiunii – trebuiau să acționeze rapid pentru a opri atacul. Președintele Harry S. Truman a ordonat intrarea în acțiune a trupelor americane fără o declarație oficială de război, invocând ca justificare autorizarea oferită prin tratatul Organizației Națiunilor Unite. De atunci, fiecare acțiune militară a Statelor Unite a ocolit în mod similar o declarație formală de război, folosind uneori tratate de apărare mutuală ratificate de Congres drept justificare.
Declarațiile formale de război au devenit obsolete la nivel global. În ultimii 80 de ani, președinți din ambele partide au inițiat războaie – unele de succes, altele nu; unele de câteva ore, altele de ani întregi. Congresul a fost lăsat deoparte nu din cauza vreunei conspirații, ci din cauza vitezei și complexității războiului modern. Este periculos să permitem ignorarea oricărei părți a Constituției, din cauza precedentului pe care îl creează cu privire la ceea ce ar trebui să fie fundamentul sacru al republicii. Clauza privind declarațiile de război trebuie amendată, așa cum permite Constituția. Totuși, revenirea deciziei de a porni un război în mâinile Congresului este, cel mai probabil, imposibilă. Constrângerile de timp și nevoia de secret ca nepractică această opțiune. O posibilitate – deși una slabă – ar fi o comisie specială creată de Congres, formată dintr-un număr restrâns de membri, care să-l reprezinte în reuniunile ce vizează opțiunea de război. Însă războiul a devenit atât de complex, iar relațiile internaționale atât de dinamice, încât este greu de văzut această variantă drept o soluție viabilă, din mai multe motive.
A insista ca fiecare acțiune militară să fie aprobată de Congres nu mai este în concordanță cu realitatea actuală. La fel, nici cerința ca o „amenințare directă” să fie evidentă înainte de a lua măsuri nu mai corespunde contextului contemporan. De exemplu, al-Qaida a comis atacurile din 11 septembrie și deși este slăbită, încă operează cu un anumit grad de protecție din partea Iranului. Al-Qaida a folosit avioane civile ca arme împotriva Statelor Unite. Dacă Iranul ar dezvolta un dispozitiv nuclear, l-ar plasa pe o navă sub pavilion fals și l-ar detona în portul New York, rezultatul ar fi catastrofal. Relațiile trecute și prezente ale Iranului cu grupuri precum al-Qaida oferă motive plauzibile pentru a-l considera o amenințare directă la adresa Statelor Unite.
Nu am nicio idee dacă acest scenariu se află în atenția Iranului sau dacă serviciile de informații ale Statelor Unite sunt capabile să detecteze și să blocheze un astfel de atac. Personal, consider că un asemenea scenariu este puțin probabil, dar nu imposibil. Însă, având în vedere pericolul imens pe care l-ar putea reprezenta și istoricul relațiilor Iranului cu al-Qaida, este o posibilitate care nu poate fi ignorată. Necesitatea de a convinge Congresul cu privire la acest risc ar presupune timp și ar pune Iranul în alertă.
Argumentul esențial aici este că, în acest moment al istoriei, tehnologia a făcut ca declarațiile de război să devină obsolete. Nu îmi place ideea ca președinții să poată duce unilateral țara într-un război. Războaiele americane de după 1945 nu au decurs întotdeauna bine și nu au fost întotdeauna necesare. Sistemul de control și echilibru este fundația arhitecturii constituționale, iar războiul este cea mai gravă dintre decizii. Nu este vorba despre republicani sau democrați, conservatori sau liberali. Poate că o nouă convenție constituțională ar putea rezolva această problemă, dar este greu de imaginat o soluție clară. >>
