„Țările occidentale au acuzat China de genocid împotriva uigurilor din Xinjiang, dar Beijingul susține că totul este în regulă în patria minorității musulmane”, notează Der Spiegel. În contextul acestui cor geopolitic pe note contradictorii, publicația germană spune povestea pe care jurnalistul său, Georg Fahrion, a putut-o găsi la fața locului.
<< Imaginile par făcute la comandă și chiar așa și sunt. După rugăciune, uigurii din Kashgar dansează în piața din fața moscheii Id Kah, una dintre cele mai mari din regiunea Xinjiang. Se învârt cu sutele, aruncându-și mâinile în aer, interpretând Sema, un dans tradițional al confreriilor musulmane sufi, în timp ce toboșarii de pe imensul portal al moscheii bat ritmul. Este dimineața zilei de 13 mai, data festivalului musulman din acest an de Id al-Fitr, sfârșitul Ramadanului.
Două camere purtate de drone, ale televiziunii de stat chineze, bâzâie deasupra scena. Ulterior, propagandiștii chinezi vor disemina filmările pe canalele de socializare – imagini de bun venit pentru conducerea din Beijing. Până la urmă, par să demonstreze că uigurii își pot respecta în mod spontan și liber tradițiile.
Cu toate acestea, nu există nimic spontan în ele. În zilele anterioare, bărbații exersaseră spectacolul în aceeași piață. Un uigur spune că a fost convocat pentru această ocazie de un „lingdao”, o persoană din rândul autorităților. Un producător de la televiziunea de stat a transmis în prealabil că spectacolul era programat pentru ora 11.00. Zeci de agenți în civil sunt cu ochii pe această sărbătoare, fiind postați în nișe întunecate din jurul moscheii chiar înainte de răsăritul soarelui. Responsabili de la Organizare dirijează mulțimea care dansează.
Videoclipurile sarbătorilor anterioare de Id, de la Kashgar, arată că Sema a fost interpretată de uiguri și în anii precedenți, așadar punerea în scenă nu este complet improbabilă. Și mulți dintre copii par să se distreze. Dar, la o verificare mai atentă, mulți dintre dansatori par mai degrabă nemulțumiți decât veseli. Un bărbat în vârstă care se mișcă cu pași trudiți și repezi pare aproape fără suflare, dar continuă să danseze.
Este participarea obligatorie? Cei care s-au săturat pot pur și simplu să plece? Am dori să întrebăm participanții, dar informatorii de stat ascultă. Așa merg lucrurile întotdeauna în Xinjiang, pentru jurnaliști: Chiar dacă observăm ceva cu ochii noștri, nu putem fi siguri de ceea ce vedem. Oamenii nu pot vorbi liber, iar controlul statului este omniprezent. Dar peste tot există semnale, gesturi, contradicții. Și astfel crește impresia că Xinjiang, de patru ori și jumătate dimensiunea Germaniei, este puțin mai mult decât un sat Potemkin, o lume fictivă.
Petrecem o săptămână călătorind prin regiune, cu opriri în capitala Urumqi, zona rurală Shanshan, orașul somnoros Yarkant și orașul-oază Kashgar.
Ultima dată când o echipă DER SPIEGEL a vizitat Xinjiang a fost în 2018. Colegul meu, Bernhard Zand, a descris Kashgar ca un „Bagdad după război”. A scris despre paznicii de la muzee în haine de protecție și polițiștii imperioși de pretutindeni – a descris o regiune care părea să fie asediată.
Trei ani mai târziu, nu mai este cazul. Represiunea s-a schimbat și a devenit mai puțin evidentă. Există bărbați în uniformă care patrulează ici și colo, dar poartă bastoane în loc de arme de foc. Densitatea camerelor de securitate nu este mai mare decât la Beijing și suntem opriți o singură dată la un punct de control – și ni se permite să trecem fără prea mare agitație. Se pare că liderii chinezi consider că au frânt toată rezistența și, prin urmare, pot permite o relaxare. Dar opresiunea musulmanilor din Xinjiang nu s-a încheiat. A intrat doar într-o nouă fază.
Această zonă a Asiei Centrale a fost întotdeauna un loc în care s-au amestecat diferite populații. Xinjiang înseamnă „nouă frontieră”: împăratul Qianlong nu a forțat regiunea să intre sub controlul Imperiului Qing până la mijlocul secolului XVIII. Chinezii Han, aduși aici în mod intenționat, reprezintă acum al doilea grup după Uighuri, dar mai regiunea găzduiește și kazahi, mongoli și ruși.
În urma revoltelor și atacurilor teroriste ale extremiștilor uiguri, în 2017 Beijingul a intensificat campania împotriva musulmanilor. Potrivit estimărilor, până la un milion de persoane au fost internate în lagăre – facilitățile a căror existență a fost negată de liderii din Beijing înainte ca ele să fie declarate „centre de formare profesională”. Au fost raportate cazuri de muncă și sterilizare forțate și, potrivit propriului birou de statistici al Chinei, rata natalității din Xinjiang aproape s-a înjumătățit între 2017 și 2019.
Parlamentele Canadei, Olandei, Regatului Unit și Lituaniei, precum și secretarul de stat al SUA, Antony Blinken, au desemnat comportamentul Chinei drept „genocid” – o acuzație pe care Beijingul a respins-o supărat. Soarta uigurilor este, de asemenea, o problemă în Germania. Chiar săptămâna trecută, Comitetul pentru Drepturile Omului din parlamentul german, Bundestag, a petrecut trei ore discutând situația din Xinjiang și modul în care ar trebui privită în conformitate cu dreptul internațional. Discuția a avut loc înainte de votarea unei noi legi privind lanțul de aprovizionare, care prevede sancțiuni împotriva companiilor ai căror furnizori folosesc munca forțată. Votul a fost amânat în cele din urmă, dar dacă legea va fi adoptată, va avea impact asupra companiilor germane precum VW, care operează o fabrică în Xinjiang.
Recent, serviciile de cercetare ale Bundestag au stabilit, printr-o analiză, că această campanie a Chinei, dusă în Xinjiang, îndeplinește criteriile pentru genocid. Dacă acest lucru va deveni un punct de vedere acceptat de conducerea politică a Germaniei – odată ce mandatul cancelarului pro-Beijing, Angela Merkel, se va încheia în această toamnă, de exemplu – ar avea consecințe grave pentru relația Germaniei cu cel mai important partener comercial al său.
Umbre
Nu după mult timp după ce am aterizat în Urumqi, cu zborul nostru din Beijing, ne-am descoperit primele „cozi”. Bărbații de la securitatea de stat arată întotdeauna la fel: între 20 și 40 de ani, sunt suficient de apți din punct de vedere fizic pentru a-și urmări țintele câteva ore la rând, și îmbrăcați cu o șapcă de baseball, mască de față și ochelari de soare. Accesoriul lor preferat este o geantă de mână pentru bărbați.
Când ieșim de pe culoarul de la Sosiri, un bărbat îmbrăcat într-un tricou roșu-vin se uită la mine câteva secunde înainte de a se întoarce și de a ridica smartphone-ul la ureche. La stația de taxi, el este la două locuri în spatele nostru, la coadă. Când prindem o mașină, după o așteptare de 15 minute, iese din rând și se îndepărtează vorbind la telefon, pasând probabil numărul de înmatriculare al taxiului nostru. Îl vom revedea în acea după-amiază, alergând, aparent la întâmplare, prin centrul orașului de 3,5 milioane de locuitori. Ne urmărește de la o distanță de 20 până la 30 de metri. Totul este destul de evident, un mesaj pentru noi că suntem urmăriți.
Astfel de umbre vor fi tovarășii noștri constanți în Xinjiang. În Urumqi, ne urmăresc dintr-un SUV maro metalizat. În Shanshan, este un VW alb. În Yarkant, suntem capabili să identificăm cinci bărbați care ne urmăresc pe jos și pe un moped. Unul dintre ei nu este în mod clar chinez Han, credem că ar putea fi uigur. Uneori suntem capabili să ne „scuturăm”: în Urumqi, de exemplu, traversăm brusc strada prin traficul oprit și intrăm într-un centru comercial, înainte de a ieși apoi pe intrarea din spate. Ne întoarcem la fiecare colț și nu vedem pe nimeni care ne urmărește. Mai târziu, însă, sunt din nou acolo. Putem presupune doar că ne-au găsit cu ajutorul camerelor și a tehnologiei de recunoaștere facială.
Ne urmăresc peste tot, dar nu intervin – o abordare destul de rezervată în comparație cu anii trecuți. Totuși, relatrea normală de la fața locului nu este posibilă în astfel de condiții. În mod normal, am vorbi cu liderii comunității, clerici și intelectuali, dar documentele guvernamentale interne – așa-numita Listă Karakax – arată clar că uigurii au fost internați pentru infracțiuni mult mai blânde decât o dicuție cu jurnaliștii străini. Lucruri precum telefonarea membrilor familiei în străinătate, purtarea bărbii sau pur și simplu privirea ca „nesigură” de către agențiile de stat. Nu vrem să punem pe nimeni în pericol. Discuțiile noastre se limitează la întâlniri aleatorii, iar impresiile noastre sunt astfel, inevitabil, incomplete.
Printre patrioti
Podgoriile strălucesc de un verde aprins, intercalate cu șiruri de plopi mai întunecați, deșertul începând chiar în spatele ultimului canal de irigații. Sunt 39 de grade Celsius (102 grade Fahrenheit). O regiune cu dune de nisip și munți sterpi, presărată cu platforme petroliere. Shanshan, o zonă rurală din estul Xinjiang, găzduiește un peisaj uluitor. Șoferul nostru uighur, Ayni – un tânăr încrezător în sine, în vârstă de 31 de ani, căruia îi place să vorbească – pune muzică pop turcească la casetofonul mașinii.
El spune că viața de aici a devenit mai relaxată în ultimii ani. Poliția obișnuia să-l oprească tot timpul, spune el, cu obstacole artificiale peste tot. Din fericire, spune el, acum s-a terminat. Într-adevăr, nu trebuie să ne oprim o singură dată până când nu consumăm tot combustibilul.
În fața benzinăriei este o poartă păzită de doi bărbați în uniformă. Unul dintre ei deschide toate ușile mașinii noastre, inclusiv portbagajul și capota. Celălalt notează numărul permisului de conducere al lui Ayni. Toți pasagerii trebuie să iasă și Ayni trebuie să aibă scanat actul de identitate înainte ca poarta să fie deschisă și să poată conduce – singur în mașină. El pare să accepte procedura ca pe o parte complet normală a vieții sale de zi cu zi.
De fapt, Ayni pare să nu ducă lipsă de răbdare când vine vorba de întâlnirile sale cu statul. El subliniază, de exemplu, că polițiștii care s-au prezentat brusc în fața ușii camerei sale de hotel pentru a-i examina actul de identitate, în timpul vacanței din 2019, la Beijing, au fost extrem de politicoși. A fost păcat, spune el, și că nu a putut să călătorească la campionatele naționale de box din 2009, deoarece fuseseră tulburări în Urumqi cu puțin timp înainte. „Dar, pe de altă parte, oamenii noștri au abătut asta asupra noastră”.
Iubește filmul de acțiune „Lupul războinic”, în care un erou chinez își pune pe fugă dușmanii occidentali. În timpul călătoriilor sale, ascultă cărți audio pentru a-și îmbunătăți chineza. Partidul comunist, spune el, a făcut o treabă fantastică în timpul pandemiei – uitați-vă doar la India sau SUA. „Sunt mândru că sunt chinez”.
În Xinjiang, întâlnim frecvent uiguri care își anunță loialitatea neprevăzută față de partid. S-ar putea să fie o emoție autentică. Totuși, ar putea fi, de asemenea, un pas preventiv, pentru a evita orice potențială suspiciune.
În trenul către Yarkant, un bătrân ne arată imagini cu o bucată de lemn prelucrată de el – aparent un hobby al său. Nu era o moschee sau ceva de genul acesta, ci Poarta Păcii Celeste, un simbol al puterii Beijingului. Poartă portretul lui Mao și apare și pe stema națională. Modelul bărbatului include cinci figuri din lemn destinate să-i reprezinte pe liderii Republicii Populare: „Mao Zedong, Deng Xiaoping, Jiang Zemin, Hu Jintao”, recită el cu nerăbdare. „Și acesta este Xi Jinping”.
În Kashgar, suntem bucuroși să vedem că orașul este mai plin de viață decât în 2018. Pe atunci, multe dintre magazinele din orașul vechi erau închise și, întrebați de ce, oamenii răspundeau frecvent: „Proprietarii au plecat la școală să învățe”, un eufemism comun pentru taberele de reeducare.
„Trebuie să fi auzit greșit”, spune un tânăr uigur.
Aparent, toată lumea știa pe e rost un mesaj care poate fi citit pe pancarte roșii atârnate la mai multe moschei din Yarkant: „Ai dang, ai guo” – „Iubiți Partidul, iubiți Patria”.
Cultura uigură – în stil Beijing
Orașul Kashgar este situat între deșertul Taklamakan și Munții Pamir, acoperiți de zăpadă. Timp de secole, Kashgar a fost un nod important pe vechiul Drum al Mătăsii, un loc cu bazare și caravanseraiuri, un labirint de alei pavate cu cărămidă, curți, pasaje, scări și piețe. În 2006, regizorul Marc Foster a filmat aici „The Kite Runner”, datorită asemănării sale din acel moment cu Kabulul de dinainte de război.
Acum, cu Xinjiang în mare parte pacificat, în ochii oficialilor chinezi, se speră valorificarea potențialului orașului. Kashgar s-a dezvoltat ca o Mecca a turismului, o destinație cu un aer oriental. „Este grozav, ca și Marocul”, spune un vizitator din orașul Guiyang, din sud-vestul Chinei. Zidurile vechi, din cărămidă, au dispărut în spatele unui strat uniform de ipsos, cu pereții acum decorați cu roți de vagon și amfore. Turiștii hoinăresc pe sub porți cu arcade ascuțite, ca în Bagdad, iar un zid de beton a fost construit pe stâncile de lut. Un templu chinez cu linia acoperișului curbată este acum cel mai înalt punct al orașului vechi. Un chelner încearcă să atragă oaspeții într-un restaurant – îmbrăcat ca regele maimuță din „Călătorie în Occident”, un roman clasic al literaturii chineze.
„Am venit pentru spectacol. Cred că este minunat”, spune un vizitator chinez în timp ce uigurii dansează Sema. Se prezintă ca Yann și spune că studiază filosofia în Franța. Totuși, din cauza pandemiei, și-a luat un an liber, pe care îl folosește pentru călătorii. Apropo, adaugă el, „va fi un spectacol cu o prințesă mai târziu, în orașul vechi”. După cum se dovedește, e vorba de cinci prințese. Vin pe un „camelback”, îmbrăcate în costume colorate, înainte de a dansa – așa cum fac în fiecare zi.
Uigurii ca figuranți obedienți într-o portretizare a propriilor vieți, o religie fără pasiune sau tinerețe, o cultură redusă la exotismul tip Disney, ușor de digerat pentru mase: această versiune a existenței uigure pare a fi cea dorită de liderii Chinei.
În spatele porții colosale a moscheii Id Kah – flancată de două minarete ghemuite – se află un teren spațios umbrit de plopi, vântul foșnind printre ramuri. Câțiva bătrâni mătură frunzele căzute, singurii oameni de aici, în afară de un grup mic de la intrare.
Asociația Jurnaliștilor din Toată China, supravegheată de unitatea de propagandă a Partidului Comunist, face în prezent un turneu prin Xinjiang. Spre deosebire de corespondenții care călătoresc singuri, astfel de organizații susținute politic sunt capabile să aranjeze interviuri, dar numai sub supraveghere oficială. Asociația a invitat radiodifuzorul rus RT, ziarul brazilian O Globo și televiziunea olandeză. Acum, îl intervievează pe predicatorul de vineri al moscheii. Ne alăturăm lor.
Abbas Muhammat are 55 de ani, un bărbat bărbierit curat și îmbrăcat cu Doppa, articolul tradițional uigur care acoperă capul. Se pare că era bine informat, nici măcar nu s-a oprit pentru a se gândi la întrebările mai sensibile.
Potrivit unui raport recent al Uyghur Human Rights Project, un ONG cu sediul în Washington, China a arestat cel puțin 1.046 imamuri și personalități religioase din Xinjiang, din 2014. „Aceia nu erau clerici islamici adevărați, ci pseudo-clerici”, spune Muhammat, prin intermediul unui interpret. „Acești imami au răspândit extremismul și ne-au mânjit reputația. Au indus în eroare oamenii”.
Da, spune el, unul dintre predecesorii săi la Moscheea Id Kah a fost arestat și condamnat la 15 ani de închisoare. Da, au fost internați și unii membri ai parohiei. „Unii oameni l-au urmat pe acest imam, au fost victimele lui, ca să zic așa. Au existat câteva astfel de incidente, da”.
Muhammat pare să nu fie preocupat de cât de goală este moscheea sa: „Este o tendință globală obișnuită ca tinerii să se concentreze din ce în ce mai mult pe câștigarea de bani. Pentru ei, serviciul este prioritatea”, spune el. „Dar, dacă au puțin timp liber, ei pot veni aici să se roage. Nu există restricții în vigoare pentru a împiedica generația tânără să se roage”. El îndeamnă grupul să se întoarcă în timpul rugăciunii dacă vor să vadă oameni care se închină. Pot chiar să audă chemarea muezinului, spune el.
Câteva dintre afirmațiile predicatorului nu sunt confirmate de observațiile noastre. Nu auzim nicio chemare la rugăciune în timpul călătoriei noastre, nici măcar de Id al-Fitr, ziua care marchează sfârșitul Ramadanului. Mii de persoane au intrat în moschee pentru rugăciuni de dimineață, este adevărat. Dar, spre deosebire de ceea ce se întâmplă peste tot în lume, niciun copil sau adolescent nu-și însoțea tatăl. Și dintre toți musulmanii fideli, doar câțiva bărbați în vârstă purtau barbă.
„În Constituția Chinei, se spune că fiecare cetățean chinez are dreptul să creadă sau nu într-o religie. Legile sunt foarte bine puse în aplicare aici”, spune Muhammat.
Străzile vorbesc o altă limbă. Potrivit lui Muhammat, există cel puțin 150 de moschei în Kashgar. Cu toate acestea, ușile multor moschei de cartier sunt închise cu lacăt și minaretele au fost „încovoiate”. Moscheile nu mai sunt folosite.
Oficialii au refăcut una dintre casele de rugăciune. Printr-o ușă laterală, trecătorii pot intra în camera în care credincioșii obișnuiau să se spele înainte de rugăciune: bănci de zidărie pentru a sta cu fața la un perete căptușit cu baterii de apă și un lighean lung, cu gresie. Astăzi, este folosit ca pisoar. Afară atârnă un afiș de lemn care scrie în chineză, uigură și engleză: „Toalete turistice”.
Frica
În dimineața în care ne-am propus să căutăm lagărele, cei ce au „grija” noastră, surprinzător, nu sunt nicăieri. Ne petrecuserăm majoritatea zilelor trecute mergând pe jos – poate că au devenit puțin neatenți și nu au observat că aveam în fața hotelului o mașină de închiriat.
În 2020, Australian Strategic Policy Institute (ASPI) a publicat un studiu mult citat despre sistemul de lagăre din Xinjiang. Cercetătorii au analizat imagini din satelit din întreaga regiune și au reușit astfel să identifice cel puțin 380 de facilități. Ne-am propus să urmărim câteva dintre coordonatele studiului.
La 27 de minute de mers cu mașina, la sud de centrul orașului Kashgar, o santinelă patrulează pe o pasarelă deasupra unui zid înalt de aproximativ opt metri (25 de picioare). Google Earth arată că există în jur de două duzini de structuri în spatele său. Prin intermediul unui teleobiectiv, putem vedea că gardianul ține o peste umăr. Se apropie de un turnul de veghe care iese din perete.
Este o închisoare de maximă securitate, așa cum există peste tot în lume? Sau este unul dintre lagărele infame ale regiunii? Autoritățile chineze ne lasă fără răspuns întrebările privind respectiva instalație. Analistul ASPI, Nathan Ruser, spune că este, de fapt, un lagăr inaugurat în 2020, într-un moment în care China susținea că eliberase deja toți uigurii internați.
Peretele este de un alb orbitor, iar gardurile paralele, de sârmă ghimpată, sclipesc în lumina soarelui. Cu siguranță, complexul arată ca și cum nu este de mult timp aici. Și de pe drum, este posibil să citești sloganuri apmplasate pe unul dintre acoperișuri cu caractere mari, roșii, inclusiv „qu ji duan hua” – ceea ce înseamnă „deradicalizare”.
De asemenea, găsim o altă facilitate listată în baza de date a ASPI – un ansamblu similar de clădiri amplasate paralel una cu alta. Pe măsură ce conducem încet pe poarta de intrare, putem vedea două turnuri de veghe în spatele complexului. Dar nu există sârmă ghimpată pe peretele care înconjoară complexul, iar poarta este asigurată doar cu un oblon rulant. După toate semnele, instalația este acum o școală de partid.
Acestea sunt doar două observații scurte, dar nu contrazic concluziile la care s-a ajuns în studiul ASPI – și anume că gardurile și turnurile de veghe au fost îndepărtate din unele dintre complexe pe măsură ce au fost refăcute, securitatea la altele fiind intensificată.
O posibilă interpretare: cei pe care China i-a considerat incorigibili ar fi putut fi condamnați și transferați în închisorile obișnuite. Mulți dintre cei despre care oficialii cred că au fost asimilați într-un grad suficient ar fi putut fi eliberați – sau introduși în Schema de Transfer de Muncă, prin care au fost distribuiți uigurii la fabricile din întreaga țară. De atunci, sistemul de supraveghere a fost perfecționat, iar populația a intrat în rând.
Când se apropie noaptea, în ultima noastră seară în Kashgar, începe o furtună de nisip. Vizibilitatea este slabă când ieșim dintr-un restaurant și căutăm un taxi. În plus, toți purtăm măști faciale. Șoferul nu vede clar cine intră în vehiculul său.
În timp ce plecăm, el spune cu bucurie că este uigur, înainte de a întreba cărei etnii îi aparținem. Răspundem că eu sunt germancă, iar fotograful meu este ucrainean. „Străini?” întreabă șoferul, brusc, incomodat. „Oh, nu. Dacă aș fi știut asta, nu v-aș fi luat. Am crezut că poate sunteți tadjici!”. Xinjiang se învecinează cu Tadjikistanul, iar în regiune există o minoritate tadjică, mulți având trăsături caucaziene, asemănătoare cu ale noastre – și pun probleme mult mai puțin sensibile pentru un șofer de taxi decât noi, europenii.
Încercăm să-l calmăm, spunându-i că am luat mai multe taxiuri în Xinjiang și niciunul dintre șoferi nu și-a exprimat îngrijorarea. „Dar habar nu aveți ce ni se întâmplă după ce ieșiți”, răspunde el. „Uite, sunt două camere aici, în mașină!” Ne duce câteva sute de metri, până la hotelul nostru, dar ne cere să-i plătim în numerar în loc de WeChat, așa cum este standard. Nu vrea o urmă lăsată de date.
Imaginea pe care o luăm cu noi acasă din Xinjiang rămâne un pic neclară. Dar un lucru este clar: frica persistă. >>
Crapă secretul de partid. Numărul morţilor din Wuhan, mult mai mare decât cel raportat de China
