<< Succesul incontestabil al Uniunii Europene în promovarea integrării regionale nu o face un proiect finalizat. Pe măsură ce amenințările la adresa stabilității globale cresc, UE trebuie să continue să își urmărească interesele strategice, precum și să respecte ambițiile și perspectivele europene ale tuturor țărilor din imediata sa vecinătate >>, scrie Javier Solana, pentru Project Syndicate.
<< Stabilitatea globală este un activ fragil, după cum au arătat recent războiul din Ucraina și tensiunile sporite din Taiwan. Într-o lume care se sfâșie, Uniunea Europeană ar trebui să facă din încrederea în proiectul european o prioritate strategică de vârf. Pe fundalul aspirațiilor neîmplinite de aderare la UE, alte puteri ar putea exploata frustrarea cetățenilor – așa cum vedem acum în Balcanii de Vest, unde Rusia încearcă să-și reafirme influența. Mai mult ca oricând, Uniunea trebuie să demonstreze că este un partener util și de încredere pentru toate țările europene, indiferent de relația lor oficială cu UE.
Pentru Europa, prezentul constituie o perioadă de paradox. În ciuda unei succesiuni de convulsii severe, integrarea europeană a suferit recent o accelerare istorică. De când pandemia de COVID-19 a lovit Europa, în urmă cu doi ani și jumătate, practic toate deciziile UE au urmărit să consolideze integrarea politică a statelor membre.
Din punct de vedere istoric, succesul integrării europene a creat posibilitatea, precum și provocarea, de a extinde Uniunea pentru a include noi membri. UE trebuie să se integreze în continuare, știind că vocația sa se extinde pe întreg continentul european. Dar, pentru a-i garanta continuitatea, UE va trebui să ofere candidaților la aderare noi forme de participare care să contribuie la stimularea sentimentului de apartenență la proiectul european.
De fapt, integrarea politică internă a UE și extinderea acesteia pentru a include alte țări europene sunt două procese inseparabile din punct de vedere istoric. Într-un discurs de la începutul acestui secol, ținut la Universitatea Humboldt din Berlin, vicecancelarul german și ministrul de externe Joschka Fischer explica clar importanța istorică și dificultatea integrării europene. „Nevoia de a organiza aceste două procese [integrarea politică și extinderea UE] în paralel este, fără îndoială, cea mai mare provocare cu care s-a confruntat Uniunea de la crearea sa”, a spus Fischer. „Dar nicio generație nu poate alege provocările cu care este aruncată de istorie”.
UE nu va renunța niciodată la angajamentul său de lungă durată de a-și extinde proiectul de integrare la țările care manifestă o dorință clară de aderare. Ucraina și Moldova – conduse către Uniune de războiul fără sens al președintelui rus Vladimir Putin – au primit statutul de candidat în iunie. Iar decizia recentă a UE de a începe negocierile formale de pre-aderare cu Albania și Macedonia de Nord ar putea declanșa o dinamică pozitivă care întărește legăturile țărilor din Balcanii de Vest cu instituțiile europene.
Ucraina face parte din Europa, iar cetățenii săi și-au demonstrat în mod repetat dorința de a deveni parte a UE. Dacă țara îndeplinește cerințele de intrare ale blocului, nu există niciun motiv pentru care să nu fie admisă. Pentru a facilita procesul de integrare al Ucrainei, UE are responsabilitatea de a asista reconstrucția fizică și politică a țării după ravagiile războiului lui Putin. Cercetătorii de la Școala de Economie din Kiev estimează că doar reconstruirea infrastructurii fizice a Ucrainei va costa cel puțin 100 de miliarde de dolari. În mod clar, reconstrucția va trebui să fie un efort colectiv.
Astăzi, cu război la granițele UE, trebuie să fie pe masă toate opțiunile pentru aprofundarea integrării politice a Europei – și nu numai extinderea Uniunii. De exemplu, președintele francez, Emmanuel Macron, a propus o „Comunitate politică europeană”. Dar, indiferent de numele pe care îl poartă noua structură, ea trebuie să creeze oportunități de cooperare cu UE, transformând astfel integrarea într-o realitate tangibilă pentru țările candidate.
Realizarea acestui lucru va necesita ca UE să încurajeze cooperarea între țările candidate. În timp ce actuala abordare bilaterală a Uniunii cu privire la candidații la aderare permite o evaluare separată a perspectivelor fiecărei țări de aderare, riscă, de asemenea, să transforme extinderea într-un proces predominant competitiv.
Prin urmare, UE trebuie să ofere non-membre un model de integrare regională ambițios și realist. Promisiunile unei eventuale aderări și negocierile lungi care o preced vor dăuna Uniunii dacă vor genera frustrare în rândul guvernelor și cetățenilor țărilor candidate. Macedonia de Nord, de exemplu, a trebuit să aștepte prea mult – 17 ani – între primirea statutului de candidat și primirea undă verde pentru a începe negocierile de aderare.
Recunoașterea faptului că pot exista și alte formule în afară de extindere pentru integrarea continentului european nu înseamnă că această politică nu a avut succes. Fără extinderea UE din 2004 către Europa de Est, blocul nu ar fi puterea comercială și de reglementare care este astăzi. Extinderile succesive au făcut din UE una dintre cele mai mari economii ale lumii, reprezentând aproximativ 16% din PIB-ul global (în termeni de paritate putere de cumpărare).
Dar, în cazurile în care extinderea UE pentru extinderea zonei de stabilitate europeană nu este fezabilă din motive geografice sau politice, întrebarea fundamentală pentru factorii de decizie europeni a fost ce instrumente alternative ar putea folosi. De când Ostpolitik a cancelarului german de vest Willy Brandt a stabilit baza pentru apropierea dintre Occident și blocul sovietic la sfârșitul anilor 1960, stabilirea legăturilor de interdependență economică a fost principalul răspuns.
Dar o astfel de strategie presupune existența unor actori geopolitici responsabili – iar principala lecție a războiului din Ucraina este că Rusia nu este în prezent un actor responsabil. În mod clar, interdependența economică nu contribuie la stabilitate dacă produce dependențe asimetrice care lasă una dintre părți vulnerabilă în perioadele de conflict. Europa va trebui să înceteze să se mai simtă vulnerabilă și multe vor trebui să se schimbe la Kremlin, înainte ca UE să poată lua în considerare orice relație oficială cu Rusia în viitor.
Succesul incontestabil al UE în promovarea integrării regionale nu îl face un proiect finalizat, sau chiar unul cu un final prestabilit. Dar europenii trebuie să rămână pe această cale. Astăzi, aceasta înseamnă că UE trebuie să-și urmărească interesele strategice, ținând cont, în același timp, de ambițiile și perspectivele europene ale tuturor țărilor din imediata sa vecinătate. >>
Împotriva Ungariei lui Viktor Orban, România mizează pe cartea Europei
