Franța și Italia sunt națiuni profund diferite, cu culturi politice diferite, indiferent de ceea ce și-ar putea imagina unii oameni, notează o analiză CEPA.
<< O idee liniștitoare a început să prindă contur la Paris. Mulți observatori, mai ales din mediile economice și industriale, nutresc o speranță discretă: că un Rassemblement National (RN) victorios ar putea urma traiectoria primei-ministre din Italia, Giorgia Meloni.
Asumpția devine tot mai explicită: dacă va câștiga fie Marine Le Pen, figura emblematică de lungă durată a partidului, fie Jordan Bardella, tânărul său președinte, ei vor reproduce guvernarea pragmatică a liderei italiene, temperându-și retorica, liniștind piețele și aliniindu-se în mare măsură la pozițiile de la Bruxelles.
„În fața perspectivei unui guvern al Rassemblement National, mediile de afaceri franceze privesc dincolo de Alpi pentru a găsi reasigurare”, potrivit unui articol din revista de business Challenges.
Această interpretare nu este doar optimistă. Este profund eronată.
Ideea că extrema dreaptă din Franța ar urma un traseu similar ignoră trei diferențe structurale esențiale între cele două țări.
În primul rând, este vorba despre natura coaliției de guvernare. Giorgia Meloni guvernează ca parte a unei alianțe mai largi de dreapta, care cuprinde Frații Italiei, Matteo Salvini și partidul său Lega, precum și Forza Italia (FI), formațiunea fondată de Silvio Berlusconi. Prezența FI, în special sub conducerea lui Antonio Tajani — fost președinte al Parlamentului European și fost comisar european — oferă o ancoră clar pro-europeană, de centru-dreapta. Aceasta funcționează ca un partener moderat în cadrul coaliției, temperând impulsurile mai radicale și contribuind la menținerea guvernului în limitele politicii europene mainstream. Prin contrast, Rassemblement National urmărește să guverneze în propriii termeni și cu mult mai puține constrângeri interne.
În al doilea rând, Italia are o tradiție mult mai profund înrădăcinată de corecție tehnocratică. Figuri precum Mario Monti și Mario Draghi — respectiv fost comisar european și fost președinte al Băncii Centrale Europene, ambii chemați să ocupe funcția de prim-ministru în momente de tensiune națională acută — întruchipează disponibilitatea recurentă a țării de a încredința puterea unor tehnocrați nepartizani în perioade de criză.
Această cultură mai largă, înrădăcinată în întregul aparat de stat, acționează ca un control real asupra exceselor politice. Și Franța are o tradiție tehnocratică formidabilă, însă marile sale organisme de stat au fost istoric mai strâns integrate în mecanismul puterii executive și, prin urmare, sunt mai puțin o frână independentă în fața unui guvern hotărât, cât mai degrabă unul dintre instrumentele prin care acesta guvernează.
În fine, există relația dintre mediul de afaceri și politică. În Italia, o structură mai descentralizată, în care puterea se sprijină adesea pe aranjamente dense între companii, teritorii și rețele politico-economice, oferă mediului de afaceri multiple pârghii de influență asupra politicii, de la nivel local în sus.
Retragerea lui Matteo Salvini din retorica privind ieșirea din zona euro este un exemplu relevant: atunci când poziția sa a alunecat prea mult spre un joc periculos economic, presiunea din partea mediului de afaceri italian a contribuit la readucerea sa la realism.
Franța, prin contrast, este mult mai centralizată, relația dintre marile corporații și stat este mai distantă, iar industria franceză este, în ultimă instanță, mai puțin capabilă să convingă un guvern radical să revină la moderație.
Așa-numitul „model Meloni” se bazează pe condiții specifice Italiei: constrângeri de coaliție, contraponderi tehnocratice și un țesut economic descentralizat care poate contribui la limitarea exceselor politice.
Franța nu oferă astfel de garanții. A presupune că Rassemblement National ar fi moderat de exercitarea puterii în același mod nu este o dovadă de prudență — ci mai degrabă o iluzie optimistă. >>
