Abatoarele germane au fost lovite recent de focare teribile de coronavirus, cu peste 1.000 de cazuri într-o singură unitate. De vină sunt industria și cei mai mari jucători ai săi, iar schimbarea e la orizont, scrie Der Spiegel, într-o analiză pe care o vom reda pe larg. Problema muncitorilor români e unul dintre elementele centrale ale poveștii.
Casa cu tencuială albă, undeva lângă Münster, în vestul Germaniei, nu este deloc o casă. Este mai mult un dormitor, o clădire ca atâtea altele în acest domeniu, care oferă un loc de dormit până la intrarea în schimb.
În ultimele zile, însă, imobilul a fost transformat într-o închisoare.
Poarta de oțel care duce spre curtea din față este blocată și nimeni nu are voie să plece. Românii care locuiesc aici, în spatele obloanelor cenușii, și a geamurilor de la parter, sunt în carantină. Lucrează cu toții la Tönnies, o companie care operează cel mai mare abator din Germania, situat în Rheda-Wiedenbrück.
Marță, câțiva dintre bărbați stăteau întinși pe pături și beau bere pentru a le mai plictiseala și grijile cu privire la ceea ce s-ar putea întâmpla. Unul dintre ei, care spune că se numește George, susține că în casă locuiau 15 lucrători, iar cinci s-au infectat. „Trei dintre ei au fost ridicați și duși în diferite camere, doi sunt încă aici.”
Toți sub acelați acoperiș? „Da, ne este frică să nu ne infectăm”, spune George. „Am sunat la poliție și mi-au spus: nu te putem ajuta”. Așa că au izolat cele două cazuri pozitive, fiecare în câte o cameră. George spune că a fost testat ultima dată în urmă cu patru zile și că nu avea habar dacă este pozitiv sau nu, deoarece rezultatele încă nu au ajuns.
Când bărbații nu sunt în carantină și lucrează la capacitate maximă, ei și restul lucrătorilor din fabrică tranșează zeci de mii de porci pe zi. De fapt, este motivul pentru care au venit în Germania. Cu toate acestea, în ciuda faptului că sunt o parte vitală a producției de carne, ei sunt tratați ca niște oameni de mâna a doua. În general, sunt angajați de subcontractanți, sunt slab plătiți, repede înlocuiți și inadecvat protejați – chiar și în timpul pandemiei curente de coronavirus.
George spune că, în ultimele săptămâni fusese instalat un termometru chiar la intrarea în abator, dar nu era acolo să îl folosească. Se pare că fabrica nu vroia să întrerupă operațiunile. În carantină, fuseseră plasați doar două zile. Odată ce a devenit clar că Tönnies găzduiește cel mai mare focar de coronavirus de la blocarea din Europa, compania a început să ia temperaturile angajaților. „Însă era deja prea târziu”, spune George.
Acum, Clemens Tönnies, denumit și Prințul Cotletelor de Porc sau Baronul Cărnii, are o problemă. De ani buni, a urmărit fără milă eficiența, dar acum, întreaga țară vrea să știe ce se întâmplă dincolo de porțile fabricii. El a perfecționat arta de a extrage tot ce poate atât din angajații săi, cât și din animalele pe care le prelucrează, transformând viețuitoarele într-un produs industrial. Strategia lui a fost volumul, volumul, volumul și și-a redus costurile până la os, devenind furnizorul preferat al lanțurilor alimentare cu reduceri din Germania. Compania se bucură de o cotă de 30% din piața de porc din Germania.
Abatoarele sale, în fruntea cărora se află cel din Rheda-Wiedenbrück, sunt veriga principală a unui lanț de producție în care animalele sunt transformate în carne ieftină, un lanț care se încheie cu schnitzel la preț redus în congelatoarele rețelelor Aldi și Lidl. Capacitatea companiei de a reduce costurile pe întreaga linie de producție a revoluționat industria și a asigurat Tönnies o poziție dominantă pe piață. Chiar și picioarele porcilor,evitate de consumatorii germani, sunt vândute ca delicatese în China.
Întregul sistem părea imuabil atât timp cât consumatorii nu erau pregătiți să plătească mai mult pentru carne și nimănui nu-i păsa de prețul plătit de oamenii și animalele implicate – fermieri, muncitori și porcii înșiși. Însă aceasta este o altă certitudine pe care coronavirusul a început să o erodeze.
Timpul de a reconsidera totul
Focarele de coronavirus în abatoare și unitățile de prelucrare a cărnii – cu 1.400 de cazuri într-o singură fabrică, cea din Rheda-Wiedenbrück, combinate cu blocajele din această săptămână în regiunile din jurul orașelor Guterslöh și Warendorf – nu doar că ne obligă să punem întrebarea de ce virusul este capabil să se răspândească atât de repede în abatoare. Ci și aduce sub lumina reflectoarelor industria în ansamblul ei: Ce se întâmplă de fapt în industria de ambalare a cărnii? Ce condiții sunt obligați lucrătorii să suporte? Și merită totul, pentru câteva felii de șuncă pe sandvișul nostru de la micul dejun?
Asemenea întrebări au fost, desigur, ridicate de scandalurile anterioare din industria alimentară, dar au fost repede uitate. „Criza Tönnies face mai clar ca niciodată că trebuie să ne reconsiderăm abordarea”, spune Robert Habeck, co-lider al Partidului Verde al Germaniei. Și pare posibil ca pandemia coronavirusului să poată marca, de fapt, începutul unei schimbări de curs. Un indiciu este efortul guvernului german de a rezolva rapid neajunsurile cunoscute cu o lege care interzice munca contractuală în industria cărnii. Altul privește cuvintele dure pe care politicienii le-au găsit recent pentru Clemens Tönnies și alții din industrie.
Ministrul Muncii, Hubertus Heil, membru al social-democraților de centru-stânga (SPD), a cerut companiei să plătească toate daunele asociate blocajului și a remarcat, într-un interviu acordat site-ului Bild, că Tönnies a făcut „o sumă de bani obscenă”. Creștin-democratul Karl-Josef Laumann, ministrul sănătății în Renania de Nord-Westfalia, statul în care se află Rheda-Wiedenbrück, spune că acordurile voluntare nu mai sunt suficiente pentru industria cărnii și că vor trebui adoptate legi. Johannes Remmel, politicianul Partidului Verde care a fost ministru al agriculturii în Renania de Nord-Westfalia până în 2017, a propus chiar instalarea unei „echipe de gestionare a tranziției” pentru abatorul în cauză.
Chiar și UE a fost implicată. Nicolas Schmit, comisar pentru locuri de muncă și drepturi sociale în Comisia Europeană, a amenințat Germania și alte țări că vor fi introduse ghiduri și reguli pentru a garanta o concentrare mai mare asupra echității în industrie. El a adăugat că proceduri privind încălcarea contractelor la nivelul UE pot fi, de asemenea, luate în calcul. Poate și mai relevant pentru Tönnies este însă faptul că chiar Aldi a pus presiune. Într-o scrisoare către furnizorii săi, compania a insistat asupra „respectării standardelor de muncă și sociale” care au fost convenite. De asemenea, a insistat asupra „producției de bunuri în conformitate cu demnitatea umană și cu practicile corecte de muncă”. Scrisoarea mai menționa că, chiar și sub tipul de contracte de muncă angajate în mod obișnuit în industria cărnii, „normele sociale, inclusiv în ceea ce privește cazarea lucrătorilor”, trebuie menținute.
Tönnies, fiul unei familii de muncitoari, care a reușit să devină miliardar, prezidează, de asemenea, consiliul de supraveghere al clubului de fotbal profesionist Schalke 04 și a avut-o pe cântăreața pop germană, Helene Fischer, la petrecerea de ziua sa, acum patru ani. În doar câteva săptămâni, el a devenit ținta urii și arhetipul laturii urâte a capitalismului. El a devenit dintr-o dată capul de afiș al celor care nu pun niciun preț pe bunăstarea animalelor, pe legile privind protecția muncii sau pe eforturile de a limita pandemia de COVID-19.
Buturuga mică?
Scuzele sale publice – fără să și menționeze pentru ce își cere scuze – și promisiunile că va face îmbunătățirile de rigoare – fără a și spune cum – nu sunt suficiente pentru a rezolva situația. Probabil că puțină căință va fi prea puțin de data aceasta. Tönnies a refuzat să acorde DER SPIEGEL un interviu amplu și nu a dat răspunsuri precise întrebărilor dintr-o listă transmisă acestuia, cu privire la acuzațiile care i se aduc lui și companiei sale.
S-ar putea ca aceasta să fie buturuga mică din cauza căreia se răstoarnă carul mare. Deja, există mult mai mulți vegetarieni și vegani decât odinioară și mult mai multe persoane care mănâncă produse din carne doar la ocazii speciale sau în cantități mici. Până acum, Tönnies a profitat de ceilalți, pentru care o masă fără carne nu e masă, dar s-ar putea ca și în cazul lor să apară schimbări.
Industria alimentară include 16 subcategorii, carnea fiind cea mai mare dintre ele, generând venituri de aproximativ 42 de miliarde de euro pe an în Germania – sau 500 de euro de persoană. În medie, germanii mănâncă 60 de kilograme de carne pe an – pui, vită și, în special, porc.
Abatoarele de astăzi, însă, ucid mai mulți porci decât pot mânca germanii, în total 55 de milioane pe an – cu mult mai mulți decât acum 20 de ani. Pe atunci, producția internă nu era suficientă pentru a face față cererii, dar acum Germania trimite produse din carne în întreaga lume. Exporturile au crescut de patru ori, asta și pe fondul cererii uriașe din China. Industria depinde de volum, realitatea fiind la fel de neatractivă ca și cuvintele folosite pentru a o descrie: creștere industrială, sacrificare industrială, prelucrare industrială a cărnii.
„În urmă cu treizeci de ani, măcelarii tradiționali puteau totuși să obțină un profit decent”, spune Thomas Bernhard, din partea principalului sindicat din industria alimentară a Germaniei. „De atunci, marjele de profit din industria sacrificării s-au redus masiv.” Conform calculelor sale, marile abatoare generează doar câțiva euro profit per porc. Sacrificarea, tranșarea și procesarea unui întreg animal costă „cinci până la șase euro”, spune Bernhard. Presiunea pusă de lanțurile alimentare, spune el, este enormă.
Tönnies Holding, cu sediul în Ostwestfalen, este unul dintre cei mai mari jucători din industrie și este unul dintre cele patru mari din toată Europa. Ceilalți sunt Westfleisch (cu sediul la Münster), Coroana Daneză (din Danemarca) și Vion Food (din Olanda). Niciunul dintre ei nu a sacrificat mai mulți porci în Germania decât Tönnies, care a cunoscut o creștere fenomenală în doar câteva decenii.
Tatăl lui Clemens Tönnies, numit Klemens, a condus o măcelărie din vechiul oraș Rheda, în anii 1960, care tranșa între șapte și 10 animale pe săptămână. Fiul său Clemens, tehnician și om de afaceri în domeniul cărnii, a transformat afacerea familiei într-un jucător industrial împreună cu fratele său Bernd, care a murit în 1994. Cea mai mare fabrică a sa se află chiar pe autostrada A2 și poate prelucra până la 30.000 de animale în fiecare zi. Un alt mod de a-l privi: în timp ce tatăl său a avut nevoie de o săptămână întreagă pentru a „lucra” 10 animale, fiul are nevoie de mai puțin de jumătate de minut.
Impulsul dat de reunificarea Germaniei
Se vinde sub diferite etichete în funcție de lanțul alimentar și ia toate felurile de mărci de mezeluri. Compania are 28 de sucursale în întreaga lume și angajează un număr de aproximativ 16.500 de persoane. În 2019, Tönnies holding a adus venituri de peste 7 miliarde de euro. Potrivit Forbes, Clemens Tönnies valorează aproape 2 miliarde de euro.
Până în anii 1980, Clemens și fratele său Bernd nu erau jucători mari în industrie. Inițial, compania nu fusese implicată în procesul propriu-zis de sacrificare, ci doar în tranșarea și vânzarea cărnii. Dar Clemens și Bernd erau plini de ambiție. Una dintre primele lor preluări a fost un abator din Gütersloh, spune un medic veterinar angajat de stat, care a fost îndelung însărcinat cu inspecția Tönnies și asigurarea igienei. La început, spune el, erau 200-300 de porci pe schimb, un volum la care „inspecțiile erau încă posibile”.
Creșterea rapidă a companiei a început odată cu reunificarea Germaniei, frații fiind printre primii care s-au extins în fosta Germania de Est. În 1990, Bernd Tönnies a preluat un abator care fusese proprietate de stat, în Weissenfels, lângă Leipzig. Acesta a fost primul contract încheiat de către Treuhand, agenția însărcinată cu privatizarea operațiunilor deținute anterior de stat în estul Germaniei, în urma reunificării. Astăzi, sunt ssacrificate în această unitate 20.000 de animale pe zi.
La scurt timp după aceea, compania a început să crească și în vestul Germaniei, chiar împreună cu discounterii. Astăzi, Tönnies exportă carne în 82 de țări și operează unități în Marea Britanie și Danemarca. Are 14 unități de îngrășare în Rusia și planuri de construire a unui abator în China împreună cu un partener. Nepotul său, Robert, fiul lui Bernd, îl numește pe unchiul său „megaloman” – cei doi sunt în conflict de ani buni.
În drumul spre dobândirea renumelui de Prințul Cotletelor de Porc, Clemens Tönnies s-a intersectat cu un politician care a cerut ca numele său să nu fie folosit. Membru al Partidului Verde, politicianul amintește de o călătorie făcută la Rheda-Wiedenbrück, ca membru al comisiei agricole a parlamentului statului.
Au fost acolo la invitația lui Tönnies însuși, iar viitorul magnat al cărnii le-a spus exact cum intenționează să schimbe industria. „El a spus clar că strategia sa a fost aceea de a sparge monopolul măcelarului și de a dezvolta un nou canal de vânzare a cărnii”, își amintește politicianul. Strategia Tönnies a presupus vânzarea cărnii preambalate direct din frigiderele magazinului alimentar, mai degrabă decât de la un măcelar aflat în spatele ghișeului.
Calculul lui Tönnies a fost acela că eliminarea din circuit a măcelarului ar avea ca rezultat o carne mai ieftină și o cifră de afaceri mai mare. În acea zi, potrivit politicianului Partidului Verde, el a spus că nu mulți măcelari vor supraviețui. „A fost în esență o declarație de război la adresa măcelarului tău local.”
În căutarea unui jucător mare
Bernd a fost cel care a identificat nișa, dar Clemens – fratele mai mic – a continuat să o dezvolte într-o afacere de un miliard de euro. „El a recunoscut deschis că lanțuri precum Lidl sau Aldi nu erau interesate să negocieze cu trei măcelari diferiți, ci doreau un furnizor central care să le poată aproviziona pe jumătate, sau chiar pe toate, din țară”, spune politicianul Partidului Verde.
Tönnies a înțeles că marii jucători din industria alimentară căutau un jucător important în industria cărnii și că infrastructura frigorifică din magazinele alimentare era biletul său către o creștere masivă. „Cu cota sa de piață, el determină ritmul, astfel încât un număr tot mai mare de operațiuni mici și mijlocii să nu poată ține pasul”, spune șeful unui furnizor relativ mic din Westfalen.
Contemporanii lui Tönnies spun că el se întinde doar atât cât îi permit reglementările, neîncălcând nicio regulă, ci profitând de ele în măsura posibilului. El a redus în mod regulat eficacitatea eforturilor de îmbunătățire a condițiilor atât pentru animale, cât și pentru muncitori, deoarece ele reduceau profitul. Totuși, Tönnies nu refuză pur și simplu să se conformeze, spune un bărbat care a participat la astfel de discuții. El cere pur și simplu atât de multe sloturi alimentare durabile din punct de vedere ecologic – câteva mii dintre ele, plătite de alții, desigur – încât nevoile sale sunt imposibil de satisfăcut. Potrivit cifrelor companiei, doar 2 la sută din carnea produsă de instalațiile Tönnies provine de la animale care sunt ținute în condiții mai bune decât minimul absolut necesar.
Și așa își tratează compania și numeroșii angajați.
Cei mai mulți dintre cei aproximativ 16.500 de angajați Tönnies lucrează în Germania, ceea ce ar putea fi considerat ca fiind pozitiv. Dar în ce condiții sunt nevoiți să trăiască?
În timpul unei vizite, marți, în noiembrie, la abatorul Tönnies din Badbergen, în Saxonia Inferioară, bărbați și femei care purtau salopete albe, măști și coafuri roșii stăteau pe stradă. Tönnies construiește în acest moment cea mai performantă instalație de sacrificare și ambalare a bovinelor din toată Europa. Este o investiție de 85 de milioane de euro și concepută pentru a prelucra 900 de animale pe zi.
O tânără avea o găleată pătrată, din plastic. „Este pentru mâncarea și puținele articole private pe care avem voie să le luăm în interior pentru schimbul nostru – din motive de igienă”, spune un lucrător, originar din București, pe numele său Jean Radu. Vecinii le-au propriul nume lucrătorilor: Oamenii cu găleata.
Radu și colegii săi ucid până la 500 de vaci pe zi, folosind un pistol specific. Nu are nimic rău de zis. E o perioadă grea pentru tinerii români care vin în Germania doar câteva luni pentru a câștiga niște bani, muncind din greu. Dar el spune că se descurcă bine, explicând că este în Germania de 12 ani și are un venit decent. Locuiește în propriul apartament împreună cu soția și cei doi copii.
Fără cuvinte
Un muncitor polonez din Rheda-Wiedenbrück are ceva mai multe de spust, deși se teme să vorbească deschis. El zice că primește 1.600 de euro pentru 190 de ore de muncă pe lună. Schimburile sale încep la 3 dimineața și se încheie la 13:00, cu o pauză de 30 de minute la fiecare trei ore. „Suntem la banda transportoare, aflată la aproximativ 20-30 de centimetri unul de celălalt. Supraveghetorul ne urmărește îndeaproape”. Dar ce altceva mai poate face? „Fiica mea este bolnavă și am intrat în datorii pentru ea”.
Volker Brüggenjürgen aude constant astfel de povești. El este șeful filialei din Gütersloh a Caritas și a consiliat angajații Tönnies și familiile acestora din 2016. De asemenea, este liderul grupului Partidului Verde în consiliul municipal Rheda-Wiedenbrück. Concluzia sa, după mii de conversații purtate în funcția sa de la Caritas, este că unele lucruri s-au îmbunătățit de-a lungul anilor, cum ar fi faptul că toți lucrătorii au asigurare de sănătate. Totuși, multe au rămas la fel, cum ar fi presiunea de a veni la serviciu chiar dacă ești bolnav și dependența, născută din faptul că mulți dintre lucrători nu vorbesc germana. Și apoi, spune Brüggenjürgen, „mai sunt lucruri care mă lasă fără cuvinte”.
O femeie din Polonia, de exemplu, nu mai putea lucra pentru că era însărcinată. În consecință, spune Brüggenjürgen, nu numai că a trebuit să plătească de două ori chiria, pentru că a petrecut mai mult timp în spațiile de cazare, dar a trebuit să continue să plătească o taxă forfetară de 22 de euro pentru încălțăminte de lucru pe care nu o mai folosea.
La fel ca românii din casa zugrăvită în alb de lângă Münster, mulți muncitori nu sunt de fapt angajații Tönnies, în schimb lucrează pentru subcontractanți și, fără ei, operațiunile la abatoare s-ar prăbuși. Desigur, Tönnies nu a inventat sistemul, dar compania l-a perfecționat. Potrivit Tönnies Holding, 50% dintre lucrătorii săi sunt de fapt angajați ai unei astfel de companii.
„Nu recrutăm oamenii”, spune, stăpân pe el, Dumitru Miculescu. „Oamenii vin la noi”. Cu 1.700 de angajați, Miculescu este probabil cel mai mare subcontractant al Tönnies. Acasă, în România, el este numit „Regele porcilor”. Insistă că totul la compania sa este legal, spunând: „Plătim impozite statului german și plătim contribuții la asigurările sociale”. El mai spune că toți lucrătorii aflați în prezent în carantină își primesc salariul. Însă Miculescu recunoaște că unii dintre lucrătorii săi care au avut contact cu cazuri pozitive au călătorit de fapt acasă în România, chiar dacă ar fi trebuit să rămână sub carantină în Germania.
Josef Besselmann este un alt subcontractant important al Tönnies. Compania lui s-a specializat în curățarea abatoarelor în ultimii 25 de ani și furnizează, de asemenea, lucrători contractuali. Anul trecut, a obținut venituri de aproape 170 de milioane de euro. Un videoclip îl arată stând în fața vilei sale gigantice, care arată ca și cum mai multe case ar fi fost strânse laolaltă, creând o pădure de poduri. În tricoul și blazerul său arată aproape exact ca un oligarh rus. Besselmann le oferă lucrătorilor români o afacere cu servicii complete: îi aduce în Germania; îi cazează în case vechi, apartamente sau pensiuni, în grup; și se pare că îi ajută și când trebuie să dispară din nou repede.
Bolnav și febril
Miercuri, 17 iunie, districtul a anunțat că va închide temporar abatorul din Rheda-Wiedenbrück. A durat doar două ore până când două vehicule ale companiei Besselmann Services au condus până la Thaddäus Strasse 49 în Verl-Sürenheide, un VW Golf și o camionetă VW care trăgea o remorcă.
Câțiva bărbați au târât trei frigidere, șase paturi și un număr de saci de plastic albastru dintr-un apartament situat la mansardă, pe care Besselmann îl închiriase la o fabrică de cârnați. S-au întors în dubă și au plecat.
De luni de zile, proprietarii clădirii rezistaseră ideii de a le permite oamenilor să locuiască în camera de la mansardă, care fusese declarată spațiu comercial. Dar deodată, lucrurile au început să se miște repede. Unul dintre cei șase români părea bolnav și febril. Un vecin i-a scris un mesaj primarului din Verl în aceeași seară: „Vor fi aceste persoane trimise repede acasă pentru a evita o eventuală plată a salariilor?”.
Suspiciunea sa nu apăruse de nicăieri. Ea și ceilalți rezidenți din clădire au aflat că românii și bulgarii trebuiau să îi plătească lui Besselmann 350 de euro de persoană pe lună chirie, ceea ce înseamnă că compania a primit 2.100 de euro pentru un apartament pentru un apartament pe care vecinii îl considerau cu greu ca valoarând 500 de euro. De asemenea, românii le-au spus oamenilor că, dacă s-au îmbolnăvit, trebuie să plătească o „taxă de procesare” de 10 euro pe zi, iar ei trebuie să plătească 100 de euro pe lună pentru „serviciul de transport” la locul de muncă.
Când a fost contactat pentru comentarii, Besselmann a negat toate acuzațiile. Compania a cerut „să se înțeleagă faptul că, în situația actuală, trebuie să ne asigurăm mai întâi că angajaților noștri aflați în carantină li se oferă îngrijire și hrană.” Besselmann a spus că nu are timp pentru moment să răspundă la întrebări.
Următorul transport Besselmann din România în Germania este postat pe o pagină de Facebook în limba română. „Transportul va părăsi România pe 25 iunie 2020 și va ridica oamenii pe următorul traseu: Galați – Brăila – Buzău – București – Brașov – Sibiu – Deva – Arad”. Costul călătoriei va fi scăzut din salariile din prima lună”. Potrivit unei atualizări a paginii, această călătorie a fost întârziată cu două zile.
Salariul minim pentru lucrătorii din Germania este de 9,35 euro pe oră. Nu permite plata suplimentară pentru munca de weekend sau din timpul liber, dar trebuie plătită o compensație suplimentară pentru turele de noapte. Aceasta este legea și ar fi nedrept să te aștepți ca abatoarele să plătească mai mult, chiar dacă munca este extrem de grea.
Întrebarea este, însă, dacă subcontractanții plătesc efectiv ceea ce ar trebui să plătească sau dacă plătesc mai puțin decât salariul minim prin „taxa de utilizare” pentru cazare, care poate însemna uneori câteva sute de euro sau prin deduceri salariale pentru greșeli, întârzieri sau consum de alcool.
„Angajații nu au voie să ducă ceasuri sau telefoane mobile cu ei în fabrică din motive de igienă”, spune Brüggenjürgen, membru al Caritas. Ministrul Sănătății NRW, Laumann, se mârâie: „Tönnies vă poate spune de la ce porc provine cârnații, dar nu este în măsură să țină evidența digitală a orelor de muncă”.
Decenii de critică
Condițiile dificile cu care se confruntă lucrătorii abatorului sunt cunoscute de ceva vreme, Tönnies s-a confruntat cu critici din partea sindicatelor și activiștilor pentru bunăstarea animalelor de ani buni, chiar de zeci de ani. Acum, însă, este chiar sub atacul școlarilor.
Imperiul Tönnies este situat pe capătul nordic al Rheda-Wiedenbrück, pe o arteră principală.
Suprafața în care animalele sunt tranșate cuprinde doar aproximativ 10% din proprietățile mari. Se crede că virusul s-a răspândit de aici, cel puțin conform analizei lui Martin Exner, directorul Institutului de Igienă și Sănătate Publică din cadrul Universității din Bonn.
Administrația raională l-a însărcinat pe Exner să urmărească originile focarului și a petrecut două zile la abator împreună cu echipa sa de cercetători. Testarea lor a relevat o problemă la sistemul de ventilație. Aerosolii au fost menținuți în mișcare prin circulația aerului în zona în care animalele au fost măcelărite, iar mulți lucrători au fost probabil infectați cu virusul, a explicat Exner la o conferință de presă.
O a doua blocare
Începând de marți, rezidenții din regiunea Gütersloh se confruntă cu un pic de déjà-vu, guvernul de stat revenind la restricții asupra vieții publice. Reguli mai stricte au fost impuse și districtului vecin, Warendorf, în urma focarului de coronavirus la Tönnies. Cel mult două persoane din gospodării diferite au voie să se întâlnească; muzeele și piscinele publice interioare s-au închis; și, mai rău, toate școlile și centrele de zi, care au fost redeschise de curând, au fost comandate din nou închise. Peste 600.000 de persoane au fost afectate de a doua blocare.
Oricine este bolnav trebuie să meargă la unul dintre cele trei centre de tratament care se află acum în cartierul Gütersloh. De asemenea, administrația a înființat un centru de testare a coronavirusului la un colegiu profesional, unde oricine cu simptome poate merge la un test. Marți după-amiază, sute de oameni au venit și au așteptat ore întregi în soarele strălucitor, până când s-au putut lua tampoane – familiile cu copii care încă nu și-au anulat planurile de vacanță și aveau nevoie de un test negativ pentru a putea călători. Sau cei care nu pot lucra de acasă și care nu au vrut să-și infecteze colegii.
Sven-Georg Adenauer, membru al Uniunii Democrate Creștine (CDU), este administratorul districtului din Gütersloh de mai bine de 20 de ani. Pe pervazul său se află o fotografie încadrată a bunicului său: fostul cancelar german Konrad Adenauer.
Săptămâna trecută, administratorul raional a dispus suspendarea producției la uzina din Tönnies. Acum este responsabil de gestionarea haosului și nu se teme să admită că sarcina este copleșitoare. Cu o zi înainte, fusese forțat să-l trimită acasă pe șeful echipei sale de criză, care ajunsese să sufere de la prea mult stres și epuizare.
În fiecare dimineață, administratorul districtului este informat despre numărul de persoane infectate din raionul său care nu lucrează în industria cărnii. Adenauer spune că în prezent există aproximativ 30 de cazuri care nu au nicio legătură cu Tönnies. Acesta este „cu adevărat nimic”, spune el. Ceea ce îl îngrijorează este pericolul pe care îl reprezintă lucrătorii Tönnies care nu respectă regulile de carantină.
Adenauer desfășoară în prezent echipe mobile, angajați la biroul de ordine publică și interpreți pentru a menține contactul cu persoanele de la Tönnies care trebuie să stea în carantină în casele lor. Administratorul raional spune că, într-o zi, echipele sale nu au reușit să-i localizeze pe18% dintre acești lucrători.
Se putea csă fie din cauza erorilor din listele de adrese? Sau poate că muncitorii au călătorit înapoi în țara lor de origine? Așa au făcut Rumen Z., soția sa Maria și tatăl ei, Krastio A. Familia bulgară, din micul oraș Beliza din sud-vestul țării, s-a întors acasă de de la Rheda-Wiedenbrück în urmă cu câteva zile, în ciuda carantinei. Nu voiau să rămână în Germania de frica coronavirusului. Astfel, au aranjat să fie ridicați de un vecin din Beliza și au invitat încă trei bulgari să vină. Asta a declaat Rumen Z. și Krastio A. unui post de televiziune bulgar. Primarul orașului, Radoslav Revanski, a confirmat povestea pentru DER SPIEGEL.
Angajații Tönnies de la Rheda-Wiedenbrück au fost găsiți și la granița Ungariei cu România. Între duminică și marți, oficialii au oprit un număr de 15 persoane care fugiseră din centrele de carantină, cu vehicule private. Șeful departamentului de sănătate publică din județul Arad a confirmat rapoartele poliției de frontieră din România. Muncitorii nu au fost testați imediat, în schimb au fost trimiși acasă în carantină.
„Este inacceptabil”
Administratorul raional Adenauer spune că este „profund dezamăgit” de Clemens Tönnies. „Bănuiesc că totul a crescut prea mult pentru el. Vremurile mai mari și mai mari și tot mai multe din industria cărnii probabil s-au terminat”.
Administratorul raional se apleacă în scaunul său. „Douăzeci și patru”, spune el, făcând o grimasă. Acesta este numărul subcontractanților cu care Tönnies lucrează la Rheda-Wiedenbrück. Adenauer le descrie drept „companii de mlaștină”. Vorbește despre șefii acestor companii și despre SUV-urile lor. De asemenea, nu este un secret faptul că bandele de motocicliști și alți jucători nebuloși fac de ani buni munca murdară pentru industria cărnii. „Este inacceptabil”, spune Adenauer. Există furie în vocea lui, care ridică întrebarea: Sunt aceste probleme cu adevărat atât de noi pentru el? Este cu adevărat atât de naiv?
În urma unui focar de corona la uzina de procesare a cărnii, Westfleisch, din Coesfeld, la începutul lunii mai, districtul Gütersloh a testat 6.600 de lucrători Tönnies, rezultând șapte cazuri pozitive. Adenauer își amintește un apel telefonic cu Tönnies, în care omul de afaceri i-a spus: „Ne-am făcut temele, putem face acest lucru”.
„Numai șapte cazuri pozitive, m-am bazat pe cifre”, spune administratorul districtului. CDar poate că ar fi putut observa lucrurile chiar mai devreme dacă nu ar fi fost atât de apropiat de Tönnies. Surse din Gütersloh spun că există conexiuni în zonă care ar fi putut contribui la abordarea laxă a normelor de igienă și care ar putea acum să îngreuneze să explicarea cu precizie a ceea ce s-a întâmplat.
Adenauer și-a demarat recent propria sa mică afacere de vânzare a murăturilor, după o rețetă suedeză veche. În urmă cu câteva zile, borcanele au apărut într-o reclamă a companiei Tönnie care promova un concurs.
Soția lui Clemens Tönnies a întrebat dacă ar putea vinde murăturile la fabricile companiei. El spune că nu era conștient de faptul că fuseseră folosite într-o reclamă. „Îmi dau seama că asta dă rău”, spune Adenauer. „Nu s-au plătit bani, nu există contract.” El spune că i-a dat doamnei Tönnies doar „aproximativ 15 borcane” cam „acum o lună și jumătate”. Adenauer spune că de atunci a cerut ca borcanele să fie scoase de pe rafturile magazinului.
Vor acționa politicienii?
Administratorul raionului știe că de atunci a fost sub supraveghere atentă și că integritatea sa este în pericol. „Compania Tönnies va trebui să-și recâștige încrederea”, spune el. „Iar asta se va întâmpla doar atunci când vom putea fi siguri 100 la sută că operațiunile sale nu mai constituie un pericol pentru populație“.
Fără șocul dezlănțuit de pandemie, puțini ar fi îndrăznit să pună la îndoială condițiile contractuale în care muncesc oamenii în industria cărnii. Ministrul german al Muncii, Hubertus Heil (SPD), încercase să ia măsuri mai devreme, dar aripa economică a conservatorilor creștin-democrați (partenerul lor principal în coaliția guvernamentală) și liderul grupului parlamentar, Ralph Brinkhaus, s-au opus.
CDU a fost întotdeauna îngrijorată de faptul că, dacă ar fi abordate practicile din industria cărnii, schimbări ar trebui să fie făcute și în altă parte. Rheda-Wiedenbrück se întâmplă, de asemenea, să se afle în circumscripția Brinkhaus.
Dar Tönnies a fost întotdeauna suficient de inteligent pentru a nu se baza doar pe o rețea din CDU. S-a spus că fratele său decedat, Bernd Tönnies, a avut legături strânse cu Klaus Matthiesen, fost ministru al agriculturii în statull NRW. Când era ministrul economiei din Germania, Sigmar Gabriel (SPD) a vizitat și uzina din Tönnies. Fusese o dezbatere despre forța de muncă ieftină din străinătate, mass-media scriind despre „oameni din pădure” care se prostituau pentru muncă și își petrec noaptea în corturi. Tönnies a putut să-l convingă pe Gabriel că garanțiile voluntare sunt suficiente în industria cărnii.
Inuman și riscant epidemiologic
Dar asta s-ar putea schimba acum, ca urmare a coronavirusului. Într-o recentă ședință a Parlamentului, ministrul Muncii, Heil, a anunțat că focarul va avea consecințe. Câteva zile mai târziu, cabinetul special al lui Merkel însărcinat cu abordarea crizei coronavirusului a decis că ar trebui să elaboreze o nouă lege. Ministrul Muncii a spus că practicile actuale au dus la tratamentul inuman al lucrătorilor contractuali și au reprezentat un risc epidemiologic semnificativ.
Heil intenționează să prezinte proiectul înainte de sfârșitul lunii iulie. Legislația ar putea fi apoi prezentată parlamentului pentru vot, la sfârșitul acestui an, după ce legislativul revine din vacanța de vară.
Ministrul Muncii Heil intenționează, de asemenea, să pună capăt condițiilor înghesuite în spațiile de cazare și intenționează să introducă standarde minime pentru „lucrătorii mobili”. În plus, angajatorii precum Tönnies nu ar mai putea să se scuze că nu știu cine lucrează pentru ei sau unde locuiesc acei oameni.
Această parte a legislației s-ar aplica și lucrătorilor sezonieri. S-ar aplica pentru abatoare, șantiere navale și operațiuni agricole care se bazează pe lucrători temporari importați. Ministrul agriculturii din Germania încă se opune acestui plan, argumentând că situația lucrătorilor sezonieri este diferită. Dar unul dintre trucurile subcontractanților este etichetarea românilor sau bulgarilor destinați abatoarelor ca lucrători sezonieri.
„Munca contractuală este un instrument necesar și adecvat atunci când, de exemplu, o companie primește o comandă mare și are nevoie de întăriri pe termen scurt”, spune ministreul Economiei, Peter Altmaier. „Dar nu ar trebui să fie regula, așa cum este în industria cărnii”.
Dar schimbarea nu a venit încă. Joi, o filială locală a supermarketului Lidl, din Rheda-Wiedenbrück, avea burta de porc de la Tönnies la 4,90 euro pe kilogram în loc de 4,99. Între timp, supermarketul concurent, Aldi, oferea pulpe de pui de la „Meine Metzgerei”, de asemenea o marcă produsă de Tönnies, pentru 2,72 euro kilogramul.
