Scriam acum trei luni că „a început procesul de revenire accelerată a Crimeei la Ucraina”, ca și faptul că Donbasul reprezenta, deja la acea vreme, deci început de luna mai, „o îngenunchere a Kremlinului, prin însăși scalarea în jos a obiectivului militar și politic al lui Putin, de la întreaga Ucraină (prin capturarea Kievului) la o porțiune a estului țării (denazificarea Donbasului)”. Totodată, mai notam că „pentru a se ajunge la victoria ucraineană în chestiunea crimeeană, e nevoie de victoria mai mult decât simbolică a Ucrainei și Vestului, în Donbas. Toate datele din teren arată că va veni și acest moment”.
De la acea dată și până azi, timpul s-a scurs în favoarea tezei privind recuperarea inclusiv a Crimeei. Cel puțin șase procese, deja bine cristalizate, au mutat lucrurile în această direcție, în ultimele 90 de zile, așadar în această a doua jumătate temporală a invaziei ruse din Ucraina:
- Pașii extrem de mici pe care rușii i-au mai făcut în Donbas, în ciuda costurilor absurd de grele (și pe mai departe în creștere) pentru armata lui Putin.
- Postura militară tot mai ofensivă a Ucrainei în sud și sud-est, cu articularea unei contraofensive pentru recuperarea controlului în regiunea Herson.
- Lovirea Crimeei controlate de ruși, mult dincolo de linia frontului, o (primă) reușită cu dividende deopotrivă militare și politice – avem așadar și o postură ofensivă a Ucrainei raportat la Crimeea.
- Sporirea ajutorului militar occidental, cu o extrem de vizibilă deschidere a SUA și partenerilor occidentali în creșterea mizei în materie de calitate și cantitate a armamentului greu livrat Ucrainei.
- Deschiderea coridorului de transport a cerealelor, de la Odesa spre restul lumii, în baza unui acord internațional în care Turcia joacă un rol major, dar în care se simte pe deplin mâna lungă a dinamicii defavorabile Rusiei, de pe front, și, prin asta, mâna lungă a sprijinului acordat de către Vest părții ucrainene. Totodată, acordul respectiv echivalează, concomitent, și cu o recunoaștere implicită de către Moscova a faptului că e mult mai vulnerabilă decât pozează și că a atins deja limite sensibile ale capacităților sale militare și politice de a juca pe degete comunitatea internațională, în ceea ce privește șantajul mondial cu cerealele.
- În fine, e grăitoare și poate produce efecte din scurt ofensiva Kievului de pe frontul bucătăriei interne, reflectată de un suflu nou în materie de remaniere a serviciilor sale de informații și vânare a agenților ruși și trădătorilor de la vârful statului și propriilor servicii speciale (nu doar că nu e exclus, dar probabil că se va impune de la sine un nou episod de acest gen, căci astfel de obiective, pe astfel de paliere, sunt aproape imposibil de atins dintr-o singură zvâcnire – rămâne un subiect de urmărit).
Războiul din Ucraina nu este încă suficient de aproape de finalul mult așteptat și cu rezultatul mult așteptat, dar faza în care a intrat conflictul îndepărtează Moscova, cu o viteză în creștere, nu doar de obiectivul său inițial, din 24 februarie, dar și de speranță. În mod normal, când se instalează un astfel de metabolism, în care nici măcar speranța nu mai are teren relativ solid sub picioare, reverberațiile nu izbesc numai pe frontul extern (cel propriu-zis militar, deci cel din Ucraina), ci și pe cel intern (cel propriu-zis politic, din Rusia). Probabil că regimul Putin nu a fost niciodată mai vulnerabil ca azi, în cele peste două decenii de existență, dar din perspectiva modului și momentului în care se va îneca în propriile secreții este încă vitală o abordare cumpănită.
Chestiuni de o complexitate uluitoare, războaiele care implică atâția actori externi tentează rațiunea și spiritul în a imagina deznodăminte îndepărtate, complicate, încurcate. În general, însă, finalul nu este deloc așa, ci survine destul de brusc, prin prăbușiri-fulger. Cel mai probabil la fel se va întâmpla și cu acest război, ca într-o bizară simetrie între start-ul entuziast și finish-ul ratat. Brusc a început, brusc se va termina. Colapsul Rusiei, chiar dacă îi va surprinde pe mulți atunci când se va instala, nu va fi nici pe departe o minune a instantaneului, ci rezultanta dinamicilor care s-au tot acumulat. Atâta, că în clipa de față nu poate fi indicată data și nici nu ar trebui demarată o „întrecere socialistă” pe tema asta.
E greu de prezis, azi, cât de aproape sau de departe suntem de acel moment, așadar nimeni nu poate încercui data în calendarul de anul acesta sau anul viitor, dar dincolo de cele șase procese enumerate mai sus, mai sunt măcar două indicii că Moscova nu se simte deloc bine și că i-au apărut bube care o sâcâie și o țin ocupată, acel semn fiziologic de la exterior care avertizează că e mare deranj în interior.
Cele două indicii sunt:
- Pe de o parte, mobilizarea mascată pe care regimul Putin a început-o, prin recrutări de mercenari și voluntari, care se vrea a fi la scară industrială, dar care se face cu tot mai puține filtre și, astfel, cu mare rabat la calitate. Oricum ar fi, demersul nu va putea compensa niciodată roadele unei mobilizări generale. Dar mobilizarea generală, nici Putin, nici lacheii lui nu și-o pot permite. Ar fi sinucigașă. Dacă ar încerca-o, cu siguranță ar grăbi finalul mult așteptat de ucraineni, vecini și un întreg Occident care a investit atât de mult deopotrivă în apărarea ucrainenilor și a pielii sale.
- Apoi, avem povestea absolut macabră de la cea mai mare centrală nucleară din Europa, cea de la Zaporojie. În ultima vreme, Moscova se joacă aici cu focul disproporționat al atomului, dar nu pentru că e puternică, ci tocmai pentru că simte că a devenit extraordinar de slabă. Vom vedea cum se va termina acest episod atât de grotesc din perspectiva riscurilor implicate pentru sute de milioane de oameni de pe continent, dar nu e deloc exclus ca episodul Zaporojie să fie de fapt precursorul tentației putiniste asupra căreia unii experți nu s-au sfiit să avertizeze: recurgerea de către Rusia, pe frontul din Ucraina, la arme nucleare tactice, atunci când va simți că nu mai are șanse pe căile convenționale. Cel mai probabil, suntem destul de aproape de un asemenea moment, trebuie făcut totul pentru ca el să nu devină realitate și probabil că acesta este un motiv în plus pentru care Occidentul face deja singurul pas logic care mai poate fi făcut pentru a contracara un astfel de scenariu: sporirea, la un nivel fără precedent, a ajutorului militar destinat Ucrainei, pentru a copleși din scurt armata și leadership-ul Rusiei, pentru a nu-i mai lăsa timp acestuia din urmă să acționeze butonul de neacționat.
Următoarele luni vor fi – nicio surpriză! – cruciale, dar așa au fost și primele trei luni ale invaziei, așa s-au dovedit a fi și ultimele trei luni ale acestei jumătăți de ani care a făcut neverosimilul un fapt cotidian.
Sunt șanse mari ca, în termeni relativi, acest război deschis de Rusia, pe 24 februarie, să fie unul scurt, deși, în termeni absoluți, măsurând ceea ce înseamnă el pentru fiecare ucrainean prins în capcana conflictului, e inuman de lung. Și are șanse să fie scurt pentru că, așa cum sugera recent George Friedman, SUA au acționat cu totul altfel decât acum 100, respectiv 80 de ani – adică de la început, chiar dinainte de declanșarea lui. În Primul război Mondial, „Statele Unite s-au implicat în 1917, după răsturnarea țarului rus”. În al Doilea Război Mondial, „Washingtonul nu s-a implicat în operațiunile europene decât în 1943 și nu s-a implicat în operațiuni decisive până în 1944”.
Cu toată întârzierea din cele două momente, rolul SUA tot a fost decisiv, iar fără să se mai întoarcă spre sine, după a doua conflagrație, a fost evitat al Treilea Război Mondial (și dinspre Europa, și dinspre Asia). De data asta, însă, Washingtonul nu doar că a fost unde trebuie de la bun început, dar a și anticipat și nu a mai lăsat Europa să procedeze în singurul fel în care știe să procedeze: să ezite și să se scufunde.
Țarism, război, Biserică. Ce dezvăluie disecția unui „mutant” propagandistic din Rusia lui Putin
