„Acum două luni, am devenit unul dintre cei 80.000 de refugiați ucraineni care s-au stabilit în Marea Britanie. Bunătatea care mi-a fost arătată, de familia mea gazdă și de mulți alții, a fost copleșitoare. Oamenii sunt grijulii, dar și curioși. Mă întreabă pentru cât timp va lupta cu adevărat Zelenski. Prin care bănuiesc că vor să spună: doar nu credeți că puteți câștiga? De ce să se prelungească vărsarea de sânge?” – scrie în The Spectator Svetlana Moreneț, o jurnalistă din Ucraina.
<< Este o întrebare bună. Potrivit unor estimări, aproape 80 la sută din armata rusă se află în țara mea chiar acum. Suntem mici în comparație cu Rusia și luptăm singuri, deși cu arme donate. Oficial, până la 1.000 de soldați ucraineni sunt uciși sau răniți în fiecare zi în estul Ucrainei. Neoficial, și mai mulți. Tatăl meu, care are 53 de ani, ar putea fi chemat oricând. Fratele meu de șapte ani este încă acasă. De ce nu tânjesc după o încetare a focului? De ce nu o face și Zelenski?
Pentru a înțelege Ucraina – și poziția președintelui – trebuie să înțelegeți că războiul nu este nou pentru noi. Suntem în război de opt ani, cu 45.000 de morți. Este un număr uimitor de morți care, în orașe ca al meu, a însemnat sosirea regulată a cadavrelor aduse pentru înmormântare. În speranța de a pune capăt luptei, Ucraina a încercat să aibă încredere în Rusia și să ajungă la un armistițiu. Am primit o lecție grea privind agenda lui Putin – și anume, că el vede independența noastră ca pe-o anomalie, cultura noastră ca pe-o amenințare care trebuie distrusă.
Eram doar o adolescentă în timpul evenimentelor care au declanșat acest război în noiembrie 2013. La acea vreme, Ucraina dorea să întărească legăturile cu UE și președintele ei, Viktor Ianukovici, promisese că va face acest lucru. Dar, în ultimul moment, s-a răzgândit și a anunțat în schimb legături mai strânse cu Moscova. Poate că a crezut – așa cum par să facă unii din Europa acum – că ucrainenii vor fi de acord cu orice va decide președintele. În schimb, a avut loc o revoltă în masă: un milion au mărșăluit la Kiev pentru a protesta în numele valorilor europene și împotriva protejatului Kremlinului. Aceasta a fost așa-numita Revoluție de pe Maidan.
Lunetiştii conduşi de Vladislav Surkov, consilierul lui Putin, au masacrat aproape 100 de oameni – dar, în loc să fie înăbuşite protestele, s-au intensificat. La 22 februarie 2014, Ianukovici a fugit de la Kiev. A fost un moment de împuternicire pentru Ucraina, dar și un moment de vulnerabilitate. Fără nimeni la conducere la Kiev, forțele lui Putin au ocupat Crimeea, pe care a folosit-o ca bază pentru a invada Donbasul – și astfel Ucraina a ajuns în război. Luptele nu s-au mai oprit de atunci.
În acel moment, eram la școală în Poninka, la trei ore de Kiev și la vreo 600 de mile distanță de front. În pauze, țeseam plase de camuflaj pentru a deghiza tancurile. Acasă, mama tricota șosete pentru soldați și strângea mâncare și haine calde. Profesorul meu de istorie, care fusese ca un tată pentru mine, a fost chemat la luptă. S-a întors un an mai târziu, un om stricat, incapabil să-și revină din ororile unui război despre care aproape nimeni din Europa părea să știe că are loc.
Apoi a venit Volodimir Zelenski. Alegerea lui în 2019 poate părea bizară: de ce să fie ales președinte un comediant devenit actor și fără experiență politică? Dar asta era și ideea – să avem fețe noi în guvern, nepătate de corupție. El a vrut să negocieze un acord cu Rusia pentru a pune capăt războiului. L-am votat ca pe-un joc de noroc, riscând pe un visător care dorea negocieri pașnice.
Pentru o scurtă clipă, a existat speranța unei izbânzi când discuțiile au dus la returnarea a 35 de prizonieri ucraineni. Dar în timpul negocierilor ulterioare, Putin și-a masat trupe în jurul granițelor și în curând a reieșit că discuțiile fuseseră o iluzie.
Ucrainenilor li s-a părut că Zelenski era depășit de situație, riscând să fie păcălit de Moscova. În luna februarie a acestui an, ratingul său de aprobare scăzuse la 24% și părea că ar putea fi răsturnat. Dacă i-ar fi făcut vreo concesiune lui Putin, posibil că s-ar fi întâmplat asta.
Zelenski se confruntă acum cu același risc. Dacă ar fi de acord cu o încetare a focului cu prețul unui teritoriu ucrainean, probabil ar fi înlăturat cu prima ocazie de o țară care și-a demonstrat capacitatea de a răsturna președinți. Opinia publică este fermă în sprijinirea în continuare a luptei, în credința că orice „înțelegere” cu Putin ne-ar transforma într-un stat-sclav și „pacea” ar însemna să oferim Rusiei șansa de-a se reînarma și de-a se întoarce. Sondajele arată, de asemenea, că majoritatea ucrainenilor cred că victoria nu este doar posibilă, ci probabilă. Poate că sună ridicol, ba chiar naiv, dar care sunt celelalte opțiuni?
La urma urmei, am văzut unde duce un acord cu Putin. S-au făcut concesii în august 2014, dar Rusia a încălcat acordurile și a început să tragă în trupele ucrainene în retragere la Ilovaisk. Acel masacru (acum comemorat în fiecare an) a forțat Kievul să negocieze în condițiile lui Putin, creând notoriile acorduri de la Minsk, prin care UE a fost efectiv de acord să-l lase să păstreze Crimeea. Așa că nu trebuie să ghicim ce ar face dacă ar primi o altă bucată de Ucraină. Ar face ceea ce a făcut după ce n-a reușit să ocupe integral regiunile Donbas și Lugansk în 2014: să se întoarcă cu o armată mai puternică.
Uneori sunt întrebată dacă sper la un armistițiu, fie și doar pentru faptul că tatăl meu nu va fi recrutat. Ideea că el ar putea lupta mă îngrozește. Nu vreau să mi-l imaginez pe fratele meu mai mic crescând fără tată. Dar nici nu vreau să crească într-o Ucraină ale cărei cultură și limbă sunt șterse, femeile abuzate și oamenii înrobiți. Dacă acest lucru sună dur, atunci luați în considerare ceea ce am văzut deja.
În Bucea, civilii au fost masacrați și femeile violate. Donbas este acum un pustiu bombardat. Copiii din estul Ucrainei proaspăt ocupate sunt înrolați în nucleul de cadeți ruși. În Mariupol, a fost introdus un program școlar dictat de Moscova. Dacă un acord îi va oferi lui Putin controlul asupra sudului Ucrainei, vom pierde o treime din economia noastră. Părinții mei și nenumărați alți ucraineni vor trăi în sărăcie, văzându-și țara în ruine.
Deci, de aceea luptăm. Războiul a provocat un bilanț de nespus, iar Putin s-a asigurat că fiecare ucrainean are pe cine să plângă. Dar ultimul sondaj a arătat că 78% sunt încă împotriva oricăror concesii. Nu voi enumera toți prietenii mei care au murit în acești opt ani. Dar toți au fost uciși pentru că-și apărau dreptul de a fi liberi, de a se alătura Europei și NATO și de a alege ce e mai bun pentru țara și copiii lor.
Ucraina nu duce lipsă de soldați. Voluntarii nu stau doar la coadă la centrele de recrutare militară, ci, în unele cazuri, încearcă să grăbească înrolarea prin mită. Civilii au ceva de protejat – și sunt gata să moară pentru asta. Problema nu este rezolvarea sau forța de muncă, ci armele. Doar 10% din armele cerute de Ucraina au fost livrate.
Armata ucraineană folosește aproximativ 5.000 de obuze de artilerie pe zi; ruşii de zece ori mai mult. Batalionul unui prieten a fost forțat să se retragă din regiunea Harkov luna aceasta din cauza lipsei de arme grele, în special a celor cu rază lungă de acțiune. Au nevoie de ajutor acum pentru că fără el s-ar putea să nu reziste până la iarnă.
Și chiar și cu arme, vă puteți întreba, ar fi ucrainenii cu adevărat capabili să-i alunge pe ruși? Este moral să trimiți arme într-o țară despre care nu crezi că are șanse de câștig? Aș răspunde cu o altă întrebare: când Putin a invadat prima dată, cât timp credeați că va trece până când Kievul va cădea? Două zile? Poate patru? Soldații Ucrainei – și oamenii săi – au uimit omenirea. Cu sculele potrivite, putem face acest lucru din nou.
Am simțit că Marea Britanie poate înțelege mai bine Ucraina pentru că odată a luptat singură când nimeni nu-i dădea vreo șansă. „S-ar putea să trebuiască să lupți când nu există nicio speranță de victorie”, a spus Winston Churchill, „pentru că este mai bine să mori decât să trăiești ca sclav”. Dar pentru Ucraina există o speranță de victorie: dacă primim suficient ajutor. Deci, pentru familia mea, precum și pentru țara mea, sper că această luptă va continua până când invadatorul va fi respins. Așa cum ne-au învățat anii de război cu Putin, chiar nu există nicio alternativă. >>
