Din fericire, apun vremurile în care un provincial ca Liviu Dragnea se dedulcea la șantaj contra Americii, îl muștruluia cu aplombul unui jupân de Roșiorii de Vede pe șeful Statului Major General (la acea vreme, în persoana actualului premier Nicolae Ciucă), bulversa stabilitatea la vârful armatei și torpila parteneriatele strategice ale României! (AICI și AICI).
La acea dată, miezul problemei îl constituia o chestiune deloc subtilă de politică dâmbovițeană, dar victima colaterală era securitatea României, dat fiind faptul că, printre altele, Dragnea luase atunci poziție pe tema achiziției de sisteme Patriot.
Azi, după aproape un an de război ruso-ucrainean, probabil puțini mai sunt aceia care să nu fi conștientizat încă importanța colosală a îmbunătățirii apărării aeriene și, în general, a apărării țării pe toate palierele relevante.
Iar acest război schimbă vremurile cum încă și mai puțini și-ar fi imaginat nu cu mult timp în urmă. Printre numeroasele modificări de anticipat, deja tratate în acest spațiu editorial după declanșarea invaziei din țara vecină, e cea a raportării guvernelor și a opiniei publice din Europa și din Asia la înarmare.
În următorii ani, Japonia își va dubla cheltuielile cu apărarea, dar chiar mai aproape de noi, Germania va trece prin transformări greu de conceput până acum, urmând să investească masiv în dezvoltarea propriilor forțe armate (și nu numai a lor).
Ba mai mult, prognozele unor specialiști validați internațional indică o creștere globală a cheltuielilor militare cu 1% din PIB în următorul deceniu, așadar vorbim de cristalizarea unui fenomen, iar nu de chestiuni izolate.
SUA își sporesc capacitățile de producție, pe fondul nevoilor ucrainene pe care trebuie să le acopere și a propriilor nevoi pe care trebuie să le compenseze.
NATO, în ansamblu, mizează pe o reformare a prezenței sale în spațiile greu încercate (de azi și de mâine), iar polonezii au mers la shopping militar până în Coreea de Sud și SUA.
Ucraina însăși va avea nevoie de capacități militare suplimentare după ce războiul actual se va fi încheiat și nu va fi cazul de cantități și calități modeste, în joc fiind deopotrivă întărirea țării și a Occidentului în fața unei amenințări ruse care nu mai e doar de domeniul teoriei.
Pe lângă asta, cazul Ucrainei demonstrează odată pentru totdeauna că e esențial să ai aliați puternici, dar vital e să existe voință și capabilități proprii de a rezista și de unul singur, pentru a motiva activarea sprijinului aliat.
Pentru România e totuși o veste bună în faptul de a face trecerea de la o nevoie reală de consolidare a apărării, dar care până acum fusese oarecum abstractă în ochii unor părți însemnate ale opiniei publice și scenei politice, la o nevoie reală, dar mai nou și brutal de palpabilă pentru toată lumea.
De ce o veste bună? În esență, întrucât forțează Bucureștiul la curățenie, pe plan intern, și creștere a gradului de profesionalizare, pe plan extern.
E vorba de curățenie în zonele instituționale sensibile (ce dovadă „mai” evidentă că se impune așa ceva decât recenta reținere a șefului Romarm pentru găinării cu măști anti-Covid?) și de punere în ordine a infrastructurii propriului complex militar-industrial, pentru a fi pregătit să susțină producția internă de armament și muniție, atât cât se poate pe plan intern.
Și e vorba de creșterea gradului de profesionalizare pe dimensiunea diplomatică, în condițiile în care, în viitorul mediu și lung, ar fi de așteptat să zburde comenzile românești de echipamente militare de import, iar acesta e un domeniu de relaționare și negociere bilaterală și multilaterală, prin excelență complex. România, în calitate de cumpărător și beneficiar de instrumente noi de apărare a țării va avea pe de o parte postura pasivă a celui care trebuie să plătească bani grei pentru așa ceva, dar și postura activă a celui care poate negocia inteligent și dur tocmai pentru că e clientul care pune pe masă banii. De altfel, vectorul diplomației militare, dincolo de faptul că jucat bine poate întoarce beneficiile imediate în materie de securitate, ar fi totodată în măsură și să ne poziționeze mai „calitativ superior” pe dosare colaterale de politică externă, în care Bucureștiul are interese de substanță. Altfel spus, vor fi de exploatat o zonă verticală și una orizontală, dar pentru asta e în primul rând nevoie să știi ce și cum este de făcut.
Iar ambele dimensiuni vor obliga clasa politică la o autodepășire de sine care se impunea de multă vreme (de la viziune și competență, la moralitate și legalitate), dar pe care abia lecția războiului ucrainean o face mai necesar ca oricând de pus în operă.
Într-un fel, în contextul războiului ruso-ucrainean, nevoia redevine cea mai bună școală, pentru politicul și societatea din România, așa cum, la vremea lor, au fost aderarea la NATO și UE, respectiv intrarea în Parteneriatul Strategic cu SUA; trei episoade care au forțat pași uriași, într-un mediu politico-social și economic intern considerabil mai vitreg decât cel de azi.
Schengen în 2023? Ce merită reținut din recentul balet austriaco-olandez. Reciproca tandemului
