Este Republica Islamică prea nemiloasă pentru a fi răsturnată? Nu fiți atât de siguri. Despotismele care par invulnerabile se prăbușesc; la început lent, apoi cu viteza luminii
La aproximativ 45 de ani de la criza ostaticilor din Iran, când diplomați americani au fost închiși în ambasada din Teheran, Iranul este încă o forță extrem de negativă în lume. Pe măsură ce răspândește otrava jihadistă în tot Orientul Mijlociu și amenință lumea cu o cursă a înarmării nucleare, poate fi greu de imaginat o altă soartă pentru această țară. Însă fiul ultimului Șah spune că o politică occidentală bine direcționată ar putea ajuta la răsturnarea regimului islamist, creând un aliat.
Într-un interviu (video, mai sus) acordat de Washington, D.C., Reza Pahlavi a schițat o viziune tentantă a unui Iran democratic, cu „separarea totală a religiei de stat”, prosperând datorită legăturilor cu Occidentul, în pace cu Israelul și în armonie cu vecinii săi. „Singurul meu scop în viață este să mă asigur că iranienii pot, în sfârșit, să meargă la urne și să voteze după conștiința lor, să-și decidă soarta”, spune el.
Este o poziție remarcabilă pentru un om care încă folosește titlul de Prinț Moștenitor și al cărui tată, Mohammad Reza Pahlavi, a condus cu o mână de fier, sprijinit de puterile occidentale și devenit infam pentru dependența sa de poliția secretă, până când a fost răsturnat, în 1979. Fiul, acum în vârstă de 63 de ani, s-a distanțat de acea moștenire și se prezintă – datorită recunoașterii numelui și unui anumit curent de nostalgie – ca un lider democratic de tranziție, capabil să ghideze țara printr-o fază post-teocratică.
Este posibil? Opoziția autentică din interiorul Iranului este suprimată brutal, așa că nu există nicio figură unificatoare în țară – ceea ce creează o deschidere pentru cineva bine cunoscut (de fapt, ironia face că o dinamică similară l-a propulsat pe Ayatollahul Ruhollah Khomeini la putere la doar câteva luni după ce Șahul fugise din țară). Dacă va sosi vreodată momentul unei decizii, cu siguranță vor exista proteste puternice din partea celor care își amintesc brutalitatea Șahului, mai ales în anii săi de final; pe de altă parte, însă, Pahlavi promovează o viziune cu adevărat incluzivă și liberală.
Conversațiile mele cu disidenți iranieni sugerează că ar putea fi viabil – dar departe de a fi o certitudine. Ceea ce este clar este că, în cercurile de opoziție, există aproape un acord total asupra necesității de a pune capăt ostilității absurde a Iranului față de Occident (și, în mod ridicol, față de evrei).
Pahlavi a spus că SUA au proiectat „slăbiciune” prin eforturile de a se angaja cu regimul, deoarece Republica Islamică are radicalismul în ADN și nu poate fi convinsă să se comporte mai bine – cum ar fi, de exemplu, să renunțe la programul său de arme nucleare. „Trebuie înțeles de ce schimbarea de regim trebuie să fie soluția, pentru că, în cele din urmă, nu arma contează, ci degetul de pe trăgaci. Nu contează ce semnează. Nu poți avea încredere în ei nici măcar o secundă”.
Optimismul lui Pahlavi, în ciuda controlului aparent de neclintit exercitat de mullahi, se bazează pe trei piloni.
În primul rând, el crede că regimul este detestat de cel puțin 80% din populație, care nu doar că ar prefera libertăți în stil occidental, dar se uită și la țări precum Emiratele Arabe Unite, aflate la câțiva kilometri de țărmul lor, dincolo de Golful Persic, și văd prosperitatea de care, în schimb, iranienii nu au parte.
În al doilea rând, el crede că, odată ce oamenii s-ar revolta, în circumstanțele potrivite, ar putea fi sprijiniți de părți cheie ale aparatului regimului, incluzând nu doar armata, ci și, în mod critic, unele segmente din Gărzile Revoluționare Islamice – un fel de gardă pretoriană atotputernică, cu o prezență pronunțată și coruptă în economie. Va trebui ca aceștia să creadă că nu vor fi vânați de noul regim și că chiar ar putea juca un rol în reconstrucție.
„Evident, eșalonul din vârf beneficiază de pe urma… întregii structuri mafiote”, spune el. „Dar majoritatea elementelor din cadrul armatei, inclusiv IRGC, nu fac parte dintre cei care profită de acest sistem. Unii dintre ei trebuie chiar să aibă un al doilea loc de muncă pentru a-și asigura traiul. Ei vor să iasă, dar sunt blocați… Așadar, unul dintre scenariile care vor facilita schimbarea și care face parte din strategia mea este de a include în procesul de reconciliere naturală și amnistie maximum posibil de dezertări ale elementelor legate de regim”.
Potrivit lui Pahlavi, există și mulți membri ai clerului musulman care nu sunt de acord cu regimul și „se simt amenințați sau slăbiți din cauza acestui regim care, în numele Islamului, a făcut atât de mult rău”. Islamul, afirmă interlocutorul, „nu mai este o prioritate pentru oameni”.
El menționează totodată că procesul de „adevăr și reconciliere” din Africa de Sud – transparent și relativ iertător – ar fi un model de urmat.
În al treilea rând, susține că toți acești jucători locali trebuie să primească tipul potrivit de încurajare din partea Statelor Unite și a Occidentului – oferind sprijin logistic și moral mișcărilor de opoziție, sancționând elitele regimului fără a-i afecta pe cetățenii de rând și înclinând balanța în favoarea unei revoluții pașnice.
Pahlavi a cerut „presiune maximă care să includă și mai multe sancțiuni, nu doar sancțiuni economice, ci sancțiuni direcționate împotriva oficialilor, a conturilor lor bancare, înghețarea activelor lor, expulzarea reprezentanților sau diplomaților ori a persoanelor afiliate regimului care se plimbă liber în lumea occidentală, spălând bani pentru regim”.
În plus, el afirmă că Occidentul ar trebui să ajute la finanțarea activităților de opoziție, în special a acțiunilor de grevă, prin punerea la dispoziție în acest sens a fondurilor iraniene înghețate: „Cea mai rapidă modalitate de a paraliza regimul va fi prin greve generale naționale. Dar aceste greve trebuie să fie finanțate… Nu vorbim de miliarde de dolari care trebuie injectați acolo, dar politica trebuie să se schimbe”. El pledează, de asemenea, pentru abordarea directă a poporului iranian prin rețele sociale, pentru a-i asigura pe oameni de viitorul pozitiv care îi așteaptă odată regimul dispărut.
Și totuși, Pahlavi e împotriva unor mișcări militare directe din partea Occidentului, pe care le-am recomandat în aceste pagini, împreună cu fostul oficial de securitate american Robert Hamilton: ultimatum adresat regimului iranian pentru a opri îmbogățirea uraniului și a preda materialele îmbogățite, a opri dezvoltarea rachetelor și a retrage sprijinul pentru milițiile proxy – altfel se va confrunta cu blocade asupra porturilor sale și distrugerea instalațiilor petroliere și a siturilor nucleare, ca prim pas. Pahlavi spune că ar fi mai bine să se încerce încurajarea unei schimbări venite din interiorul Iranului. „Dacă nu încercăm acest lucru înainte de a recurge la scenariile pe care le-ați descris, va fi pierdut un scenariu foarte plauzibil și legitim de schimbare”.
Iranul a văzut deja valuri repetate de proteste în ultimele decenii, de la Mișcarea Verde din 2009 până la mișcarea din 2022, după ce Mahsa Amini, în vârstă de 22 de ani, a murit în custodia forțelor de securitate. Ceea ce lipsește, în opinia sa, este sprijinul decisiv al Occidentului, care ar putea exploata slăbiciunea din cadrul aparatului regimului.
Pahlavi face și o paralelă interesantă cu căderea comunismului. La sfârșitul anilor 1980, părea imposibil să cadă vreodată regimurile comuniste atât de adânc înrădăcinate. Totuși, când oamenii s-au revoltat, regimurile care odinioară păreau imuabile s-au prăbușit cu o viteză surprinzătoare. Într-adevăr, în România s-a întâmplat cam în felul în care Pahlavi își imaginează, cu poliția secretă și forțele militare care îl sprijineau pe dictatorul Nicolae Ceaușescu abandonându-l pe măsură ce revolta populară devenea imposibil de reprimat.
Când va veni schimbarea, mai spune Pahlavi, noul regim din Iran va fi în pace cu Israelul – mai ales având în vedere că se așteaptă ca, în lipsa amenințării reprezentate de numeroasele proxy-uri ale Iranului din regiune, inclusiv de refuznicii palestinieni precum Hamas, Israelul va fi mai deschis în fața palestinienilor: „Israel este singura excepție din Orientul Mijlociu, ca țară democratică. Comparativ cu tot ceea ce avem, ar putea fi un partener strategic extrem de important pentru noi”.
Pahlavi pare convins că poporul iranian — care, în ciuda gestionării defectuoase a regimului, rămâne educat, conectat la lume, prin tehnologie, și dornic de libertate — este capabil să stabilească o democrație funcțională, conform oricărui model, de la republică la monarhie constituțională.
„Experții, fiecare în domeniul său, analizează în prezent propuneri, idei și soluții. Avem economiști care studiază ce ar putea fi făcut – primele o sută de zile, dacă am reuși să gestionăm țara”, a spus el. „Există o mulțime de oameni care își văd fiecare de bucata sa în acest scenariu complex și eu încerc să ajut cât mai mult pot, asigurându-mă că fiecare componentă este la locul ei”.
Este tentant să credem că s-ar putea întâmpla, dar să fie slăbiciunea umană cea care ne face să ne agățăm de un scenariu atrăgător în fața dovezilor contrare? Nu sunt atât de sigur. Am vizitat Checkpoint Charlie cu câteva luni înainte de căderea Zidului Berlinului – și nu am prevăzut schimbarea iminentă. Puțini au făcut-o. Regimurile oribile se prăbușesc foarte încet, dar apoi colapsul este brusc.
„S-ar putea întâmpla relativ repede”, insistă Pahlavi. „Națiunea este pregătită. Dar oamenii nu pot fi lăsați acolo, suspendați, fără ca și alte elemente să se întâmple”.
Transcrierea interviului
Dan Perry: Ați pledat mult timp pentru un Iran democratic, ceea ce este interesant, deoarece tatăl dumneavoastră, desigur, nu a fost un conducător democratic. Vă imaginați o democrație în stil vestic pentru țară sau credeți că Iranul necesită un sistem mai personalizat, care să țină cont de contextul său cultural și istoric? Cum ați aborda îngrijorările legate de compatibilitatea democrației cu latura religioasă și tradițională a Iranului?
Reza Pahlavi: Ei bine, cred că aceasta este cea mai importantă întrebare pe care ați pus-o. Am văzut toate formele de discriminare împotriva femeilor, împotriva grupurilor etnice, împotriva altor minorități religioase, împotriva comunității LGBTQ și așa mai departe. Și în paralel cu aceasta, există aspirația către același nivel de libertăți și garanții de egalitate pe care oamenii le observă în lumea democratică vestică. Fie că am ajuns sau nu la acea etapă, ca societate, iar eu cred că am ajuns. Cred că sensibilitatea la care faceți referire (este) religia și rolul său în societate. Cred că această experiență tristă pe care am avut-o a făcut, de fapt, mult mai ușor să înțelegem cerința pentru o democrație seculară, care presupune o separare totală a religiei de stat. Acesta este un lucru pe care nu l-ai putea învăța la universitate, sau nu este ceva ce poți susține filozofic, trebuie să-l experimentezi efectiv pentru a înțelege de ce există această necesitate. Aș susține chiar că clerul din Iran care nu face parte din regim… astăzi, vede cât de multă conversie la alte credințe (există), incluzând creștinismul, care în prezent este religia cu cea mai rapidă ascensiune, în Iran. Chiar și clerul se simte amenințat sau slăbit ca rezultat al acestui regim care, în numele islamului, a făcut atât de mult rău. Așa că mă simt foarte încrezător și optimist că vom putea aborda aceste probleme. Și dacă religia a fost întotdeauna acest factor, cred că astăzi a devenit o prioritate secundară pentru oameni. Există, de asemenea, un sentiment de revitalizare a identității naționale și a mândriei legată de istoria și cultura noastră, care este un alt aspect pe care regimul a încercat întotdeauna să-l distrugă. Așadar, avem o trezire, dacă pot spune așa, care este rezultatul întregii experiențe și trăim în secolul XXI. Cred că modernitatea, progresul, libertatea și participarea sunt o cerință naturală pentru fiecare societate, și nu poți obține asta fără a le oferi oamenilor acele oportunități. Cred că am fost pe acea cale. Multe dintre aspectele care s-au întâmplat înainte de revoluție în Iran mergeau într-o direcție care ne-ar fi putut permite să evităm o criză politică, dar aceasta este o poveste lungă și, poate, o discuție separată.
Astăzi, în 2024, tinerii din Iran, generația Z de astăzi, sunt foarte clari în legătură cu aceste probleme. Îi urmăresc în fiecare zi pe rețelele sociale, fie că sunt disidenți, activiști sau altceva. Sunt extrem de clari în înțelegerea faptului că libertatea are un preț. Nu vine gratuit, necesită mult sacrificiu și au demonstrat perseverență pentru că obiectivul lor de este de data aceasta foarte clar. … În 1978, au spus că Șahul trebuie să plece și a plecat. Dar câți oameni știau cu adevărat ce vor obține în schimb? Foarte puțini aveau vreo idee.
Dan Perry: Cât de populară este Republica Islamică?
Reza Pahlavi: Cele mai recente sondaje pe care le-am avut arată o participare foarte scăzută, cea mai scăzută participare de până acum la alegeri în Iran, ceea ce demonstrează cât de separat este regimul de restul populației. Vedem cifre de 12 până la 15 procente, maximum, în ceea ce privește participarea și sprijinul efectiv. Și se poate crede că este chiar mai puțin decât atât. Aceasta este o linie de demarcație uriașă. Arată, de fapt, cât de limitat este regimul, ca bază. Iar majoritatea celor care sprijină regimul beneficiază financiar de pe urma acestui aranjament, fie că sunt membri ai Gărzilor Revoluționare Islamice (IRGC) sau angajați guvernamentali care sunt obligați să participe la alegeri. Am văzut săptămâni întregi de proteste, demonstrații și greve ale muncitorilor. Este o compliare a tuturor acestor factori cea care a adus societatea noastră într-un punct în care nu mai putem tolera situația. Și ceea ce este și mai rău, adăugând jignire la insultă, este că toți banii pe care regimul îi obține nu sunt cheltuiți pentru oamenii din Iran. Se duc spre finanțarea grupurilor precum Hamas și Hezbollah. Iranienii știu, iar tinerii iranieni din ziua de azi spun că se moare de foame. Trebuie să-ți vinzi organele doar pentru a plăti chiria. Cât de mult se mai poate întinde?
Dan Perry: Evident, este absurd. Pentru o minte rațională, sunt clare motivele pentru care regimul ar trebui să fie impopular. Dar Republica Islamică a construit un aparat de control atât de profund și de nefast, încât ar putea fi extraordinar de dificil să fie răsturnată, iar eforturile de acest gen au eșuat din cauza brutalității. Așadar, întrebarea mea este: ce rol, dacă există vreunul, ar trebui să aibă Occidentul și comunitatea internațională în încurajarea răsturnării regimului?
Reza Pahlavi: E o întrebare foarte bună. Nu credeam că în viața mea voi vedea căderea Zidului Berlinului, dar totuși s-a întâmplat. Cred că există mai mulți factori pe care ar trebui să-i luăm în considerare ca ingrediente necesare pentru o astfel de schimbare. Cred că numărul unu este că, dacă privești din perspectiva disidenților și la ceea ce cer ei… așteptarea de sprijin se îndreaptă, înainte de toate, către lumea liberă din Occident. Nu căutăm soluții la Beijing sau la Phenian, sau la Moscova. Ne uităm la Londra, la Paris, la Washington. De ce? Pentru că, într-adevăr, vedem că ceea ce a dus la sfârșitul diferitelor dictaturi, fie în America Latină, fie la sfârșitul apartheid-ului din Africa de Sud sau ceea ce a condus la căderea Zidului Berlinului și la eliberarea țărilor din Blocul Estic prizonier al acelui Zid – cea mai mare parte, dacă nu chiar toată, s-a datorat sprijinului internațional tacit al Occidentului pentru acele cauze. Al doilea aspect este că, da, regimul este extrem de represiv. Așadar, clar că, atunci când te concentrezi pe disciplina nesupunerii civice și a nonviolenței ca metodă esențială pentru schimbare, mai ales dacă ești neînarmat și copiii sunt împușcați între ochi de slugile regimului, este adesea necesar să imporți străini pentru a face treaba murdară.
Totuși, un lucru pe care ai putea să te concentrezi în ultimii 40 de ani este că separarea fiecărui val și a fiecărei mișcări (de protest) a devenit din ce în ce mai apropiată în timp. Dar în mod clar nu ne așteptăm ca oamenii să fie în stradă luni de zile, în fiecare zi.
Întrebarea critică pe care ar trebui să ne-o punem este în ce măsură regimul depinde de milițiile sau de personalul paramilitar, și mă refer la IRGC. Acum, nu cred că putem să zugrăvim întreaga structură de bază a IRGC într-un singur bloc. Pentru că, deși eșalonul de vârf beneficiază evident de pe urma poziției și averii… și a întregii structuri mafiote pe care o reprezintă. Dar majoritatea elementelor din cadrul armatei (și) din IRGC nu fac parte dintre cei care beneficiază de asta. Unii dintre ei trebuie chiar să aibă un al doilea loc de muncă pentru a-și acoperi cheltuielile de bază. Vor să iasă, dar sunt blocați și pot fi într-un teritoriu al nimănui. Așadar, unul dintre scenariile care vor facilita schimbarea, care face parte din strategia mea, este să includ în procesul de reconciliere naturală și amnistie maximum posibil de dezertări ale elementelor legate de regim, fără ca acestea să se teamă de schimbarea regimului. Atâta timp cât… nu au mâinile pătate de sânge.
Dan Perry: Apropo, în linii mari asta s-a întâmplat în România.
Reza Pahlavi: Este interesant că ați adus asta în discuție, pentru că atunci când am văzut ce s-a întâmplat cu Vaclav Havel în Cehia la acea vreme, de fapt Ceaușescu a fost singurul care a rezistat și a avut un sfârșit foarte sângeros.
Dan Perry: Și-au pierdut vâna, din interior. Gorbaciov, când a fost vorba să treacă la fapte, nu ar fi tras în oameni.
Reza Pahlavi: Da.
Dan Perry: Alături de un fost oficial american de rang înalt din domeniul apărării, am semnat un articol acum două săptămâni, adoptând o poziție și practic spunând că, în comparație cu abordarea lui Trump, care vorbește tare și folosește un băț mic în speranța că sancțiunile își vor face treaba, sau abordarea democraților de a încerca să angajeze, să convingă și să persuadeze, poate ar fi timpul să mergem pe o a treia cale, una în care Occidentul îi impune legea Republicii Islamice și practic spune: Terminați cu toate lucrurile rele, programul nuclear, programul de rachete și, cu siguranță, cu sprijinirea de proxi în toată regiunea. Și dacă nu terminați, vom lua măsuri… esențialmente măsuri belicoase. Nu sugerez că se vor plia, ci sugerez că ar putea fi un șoc și că asta ar putea încuraja o lovitură de stat dată pe plan intern.
Reza Pahlavi: Cred că ne pripim și cred că se pot găsi soluții mai bune. Să ne amintim că, în timpul Mișcării Verzi, avionul lui Khamenei era alimentat și pregătit să-l extragă din Teheran. Nu știau ce se va întâmpla. Abia atunci când administrația Obama a eșuat în a încuraja și a susține acea mișcare totul a revenit la punctul mort.
Dan Perry: Ce ar însemna asta?
Reza Pahlavi: De fiecare dată când arăți slăbiciune, ceea ce s-a întâmplat în administrația Obama și chiar mai mult sub administrația Biden, când de fapt recompensezi regimul prin eliberarea a încă o sută de miliarde de dolari în mâinile lor, ei vor cheltui acei bani pe proxi, inclusiv Hamas și Hezbollah. Dar de ce să vorbim imediat despre atacuri militare și bombe anti-buncăr? Ceea ce am ridicat ca problemă în fața lumii e următorul lucru: Este suficient să ne bazăm doar pe sancțiuni? Motivul pentru care sancțiunile au fost de fapt administrate a fost, în opinia mea, cea mai mare greșeală în analiza situației Iranului de către guvernele occidentale și înțelegerea ADN-ului acestui regim în termeni de comportament. Și anume… o așteptare a schimbării de comportament, premisa tuturor acestor politici de tip morcov și băț, inclusiv a JCPOA. Dar, în realitate… acest regim este ceea ce este. Pur și simplu nu poți să te aștepți la o schimbare în ADN. Asta e ceea ce sunt ei. Prin urmare, aceasta este întreaga lor rațiune de a exista. Cum poți slăbi acest regim, în beneficiul populației, din nou în spiritul nonviolenței, fără a recurge la intervenții străine sau atacuri militare, ceea ce a fost întotdeauna linia mea roșie? Soluția pe care o propun – cel puțin propun să i se dea o șansă înainte de a recurge la altceva – este o presiune maximă. O presiune care include chiar și mai multe sancțiuni, nu doar sancțiuni economice, ci sancțiuni direcționate împotriva oficialilor, conturilor lor bancare, înghețându-le activele, expulzându-le reprezentanții sau diplomații sau persoanele afiliate regimului care umblă liber în lumea occidentală spălând bani pentru regim, în timp ce îi vizăm și pe cetățenii din diferite țări, din Londra în Canada și de peste tot. Regimul trebuie cumva să-și alimenteze mașinăria de război. Fără venituri, nu poate avea un program nuclear, nu poate avea proxi, nu poate avea instrumentele represiunii interne, nu poate plăti toți acești oameni pentru a rămâne cu regimul. Regimului i-a fost din nou aruncată o plasă de salvare în ultimii doi sau trei ani. În paralel cu presiunea maximă ar trebui să fie și o politică de maxim suport (pentru opoziție). Cea mai rapidă modalitate de a paraliza regimul va fi prin greve naționale în masă. Dar astfel de greve trebuie finanțate. Unul dintre cele mai mari obstacole pe care le avem – când spun noi, mă refer la diaspora și oamenii care încearcă să ajute – este din cauza sancțiunilor. Și, de fapt, este foarte dificil să transferi bani pe cont propriu în acest moment. Este interesant că, în timp ce băieții răi pot face rost de bani, băieții buni nu pot fi ajutați. Așa că, să spunem, dacă ești student, ai nevoie de o imprimantă, trebuie să cumperi un smartphone, (sau) un VPN pentru a putea comunica sau organiza. Nu este prea scump. Dacă cheltui între 500 și 1.000 de dolari ajutând o familie din Iran, fie că este familia unui disident, fie a unui prizonier politic sau a unui muncitor intrat în grevă… nu vorbim despre miliarde de dolari care trebuie injectate acolo, dar politica trebuie să se schimbe, excepțiile de la reguli trebuie să existe. Acum, aceasta este ceva ce depinde de ordine executive ale unei administrații. Cred că trebuie să se așeze puțin praful, indiferent cine va ajunge la Casa Albă în noiembrie, până să ne dăm seama exact care este planul de joc și modalitatea în care, să sperăm, putem avea o strategie coordonată. Cum putem face mai mult în termeni de, în primul rând, acces la tehnologie pentru a contracara mașinăria de propagandă a regimului? Nu doar prin maximizarea accesului la platformele de socializare, care este cel mai mare instrument al nostru în zilele noastre, ci și printr-o campanie orchestrată de contracarare a propagandei regimului – nu doar pentru bunăstarea iranienilor, ci pentru cei mai mulți oameni din acea regiune, având în vedere modul în care distorsionează faptele și joacă cu mințile oamenilor.
Deci, Occidentul trebuie să facă mai mult decât să vorbească despre virtuțile libertății, drepturilor omului și ale libertății.
Și de asemenea, care ar putea fi foaia de parcurs pentru recuperare? Acum, aceasta este o altă preocupare a mea. Nu vorbim doar despre libertate și democrație, ci omul obișnuit de pe stradă trebuie să înțeleagă în ce mod viața sa este afectată… ar exista oportunități din partea tuturor acestor investitori și companii care vin să investească în Iran? Industria noastră turistică va fi o mare sursă de venituri, dincolo de petrol și gaze. Ce planuri avem pentru asta? Cum putem alinia cea mai bună expertiză pentru a ne veni în ajutor? Când am fost în Israel, anul trecut, unul dintre motive a fost să vorbesc cu experți în apă, pentru că, după cum știți, ne confruntăm cu penurii de apă foarte drastice în Iran, iar acest tip de expertiză poate readuce Iranul pe calea cea bună.
Dan Perry: Așadar, care este cel mai bun scenariu pentru acest tip de intervenție politică non-militară și încurajarea colapsului din interior al regimului? Care este termenul de realizare, având în vedere că Iranul e pe cale să devină stat nuclear?
Reza Pahlavi: De două ori Occidentul a avut succes împotriva adversarilor săi. Prima dată a fost în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când Roosevelt și Churchill au fost lideri cheie și au pus capăt celui de-al Doilea Război Mondial și naziștilor din Germania. Același lucru s-a întâmplat în cazul lui Ronald Reagan și Margaret Thatcher, care s-au opus Moscovei și Beijingului. Când vine vorba de conducere puternică în Occident, nu avem asta. Iar regimul profită. De aceea Putin are tupeul să invadeze Ucraina – pentru că nu există consecințe pentru asta. Nu e ceva propice păcii… Scenariul ideal este să avem un lider puternic aici, la Washington, care să înțeleagă mecanismele schimbării și de ce este necesară. Și, de fapt, care să evite escaladarea în conflicte militare, prin sprijinirea celei mai bune armate de pe teren – care sunt chiar oamenii din Iran.
Dan Perry: Cât timp va dura?
Reza Pahlavi: Totul depinde de cât de repede putem depăși tehnicalitățile… pentru a putea sprijini campaniile din interiorul Iranului… Ar putea să se întâmple relativ repede… națiunea este pregătită. Dar oamenii nu pot fi lăsați acolo, suspendați, fără ca și alte elemente să se întâmple. Poți crea momentul, poți poate chiar accelera procesul. Puneți-vă în locul elementelor care se uită la scenă pentru a decide când și cum pot să se angajeze să sprijine oamenii și să nu fie blocați în No Man’s Land. Mă întorc la armată, care este mai tradițională și mult mai de partea noastră, iar marea întrebare este legată de grosul IRGC. Când pot sări fin barca regimului… în sprijinul oamenilor; se uită la toate aceste evoluții și vor să înțeleagă dacă oamenii din stradă sunt singuri sau există de fapt sprijin internațional în spatele lor?
Dan Perry: Ar trebui SUA și Occidentul să declare că scopul este de a răsturna regimul și a-l înlocuim cu democrația?
Reza Pahlavi: Asta-i șmecheria, cum formulezi asta, pentru că nu cred că ar fi potrivit ca vreun guvern străin să-și prezinte politica drept una de schimbare a regimului. Pentru că prima întrebare este: Ce treabă aveți voi cu asta? Totuși, dacă chestiunea este: „Răspundem aspirațiilor și cerințelor legitime ale națiunii care cere autodeterminare. Ei cer alegeri astfel încât să-și poată determina forma de guvernare democratică” – (atunci) nu este prima dată când guvernele occidentale ar susține astfel de mișcări.
Dan Perry: Puteți spune cam câți oameni vor asta în Iran? 80%? 70%?
Reza Pahlavi: Aș spune, conservator, că cel puțin 80%, dacă nu mai mult.
Dan Perry: Și credeți că într-un astfel de viitor Iranul ar fi în pace cu Israelul?
Reza Pahlavi: Priviți la ce scrie pe zid: În ziua de după atacul din 7 octombrie, regimul a încercat totul pentru a impulsiona această mișcare pro-palestiniană. Chiar și pe stadioanele de fotbal au ridicat steagul palestinian. Vă invit să observați singur ce au scandat oamenii – sloganuri pro-Israel și i-au spus regimului unde să-și bage acel steag. Relația cu evreii, cu mult înainte ca Israelul să existe ca stat, este una biblică. Aceasta se întoarce cu 25 de secole în urmă, iar iranienii știu asta. Israel este singura excepție în Orientul Mijlociu ca țară democratică și ar putea fi un partener strategic extrem de important pentru noi. De ce am trebui să fim în conflict?
Desiogur, cel mai mare elefant din cameră este ce se întâmplă cu palestinienii. Dar întrebarea este: în ce fel de climat? Putem avea și o situație care să fie propice păcii? Cu siguranță nu cu un regim care vrea să distrugă o țară sau întreaga evreime. Și de aceea spun că relația dintre cele două țări, atunci când beneficiem ca parteneri strategici și includem în acel parteneriat restul regiunii… atunci toată lumea beneficiază de asta. Cred că (prințul moștenitor al Arabiei Saudite) MBS ar trebui să fie pe aceeași lungime de undă.
Și cred că iranienii sunt primii care realizează asta, pentru că văd pierderile de oportunitate. Se uită la ce se întâmplă în Dubai, dincolo de Golf… și la ce ar fi putut fi Iranul astăzi. Mă refer la faptul că toată lumea spune că Iranul ar fi trebuit să fie (dacă nu) Japonia Orientului Mijlociu, cel puțin Coreea de Sud. În schimb, avem Coreea de Nord.
Dan Perry: Dacă Israelul nu ar mai fi atât de amenințat de proxi și de Iranul însuși, ar fi mai rezonabil față de palestinieni.
Reza Pahlavi: Desigur. Soluția cu două state rămâne pe masă ca fiind probabil cel mai dorit rezultat, dar trebuie să existe climatul. Israelul nu poate fi constant atacat de grupuri proxy pe care Iranul le provoacă. Acum, dacă, să zicem, în sârșit există circumstanțele pentru o adevărată pace, atunci rușine Israelului și guvernului său dacă nu profită de acea oportunitate. Dar până când va exista acea situație, rușine celor care învinovățesc Israelul pentru că se apără. Este vorba pur și simplu o amenințare existențială.
Dan Perry: Oamenii vorbesc despre dumneavoastră ca despre o figură de tranziție potențială, cel puțin. V-ați vedea așa, cel puțin pe termen scurt, sau ca unul dintre oamenii care pot conduce acest proces odată ce ajunge la finalizare?
Reza Pahlavi: Singurul meu obiectiv în viață este ca iranienii să poată merge în sfârșit la urna de vot, să voteze conform propriei conștiințe și să decidă asupra soartei lor. Dar asta necesită conducere, pentru a ajunge la acel stadiu, și mi-am oferit conducerea în această tranziție pentru a oferi un rol de unitate, ca unificator care nu ia partea, care rămâne deasupra disputelor. Nu intru în disputa republică versus monarhie sau dreapta versus stânga. Cred într-un proces constituțional care ar trebui să fie el cel care determină rezultatul.
Așadar, avem două faze care ne vor duce la acel rezultat – prima fază, cea în care ne aflăm azi, care este ceea ce facem până când regimul nu mai este… sperăm cu acele ingrediente pe care le-am indicat anterior… și spunând ce își doresc după colapsul regimului, ce se va întâmpla în Iran în termeni de tranziție, cum avem un guvern de tranziție, cum ne pregătim scena pentru alegerile adunării constituționale?… Este un proces constituțional, așa că trebuie să gestionăm acel proces. Include multe elemente practice.
Permite-mi să-ți dau un exemplu simplu. În primii doi sau trei ani, întrucât cred că, realist vorbind, va fi greu să facem asta într-un timp mai scurt de atât, dar sperăm să nu fie mai mult, există cazuri de divorț, cazuri de moarte, moștenire și toate acestea – pe ce se va baza, pe regulile legilor Sharia ale regimului? Revenim la legile anterioare? Ce facem cu justiția de tranziție? Cum ne ocupăm de resturile regimului? Acestea sunt elemente la care experții din domeniu se gândesc în acest moment… Avem economiști care studiază ce ar putea fi făcut în primele o sută de zile… Există o mulțime de oameni care își văd fiecare de bucata sa în acest scenariu complex și eu încerc să ajut cât mai mult pot, asigurându-mă că fiecare componentă este la locul ei. Dar, cel mai important, că, deși știm că politic vorbind există diferențe de opinie, obiectivul nostru ar trebui să fie unul și același, indiferent unde ne plasăm pe spectru, ca monarhiști sau republicani, de dreapta sau de stânga.
Toate acestea necesită un proces și un rol de tranziție. Așa că am oferit asta. Le-am spus confidenților mei că nu candidez pentru nicio funcție. Nici nu sunt interesat de vreo funcție. Dar să aveți încredere în mine din mai multe motive, permiteți-mi să ofer în schimbul încrederii voastre tipul de conducere de care aveți nevoie. Asta va garanta o participare deplină. Nimeni nu va fi lăsat în urmă atâta timp cât suntem angajați în disciplina alegerilor libere și corecte și lăsăm urna de vot să fie singura unitate măsură care să determine rezultatul pentru națiune.
De ce Libanul este cu totul altceva decât chestiunea palestiniană
