Maghiarii au votat în mod decisiv pentru a întoarce pagina, oferind un semnal plin de speranță că asaltul populist asupra democrației liberale și asupra libertății presei își poate pierde din influență.
Ani în șir, Viktor Orbán păruse, politic, de neclintit — maestrul unei inovații deformate care păstrează în aparență structura democrației, distrugând însă esența acesteia. Aveau loc alegeri, existau partide de opoziție, apăreau ziare. Dar sistemul era modelat metodic pentru a se asigura că puterea, odată capturată, devenea aproape nelimitată și aproape imposibil de înlăturat.
Și, depășind cu mult greutatea politică a Ungariei, Orbán a fost profetul și oracolul ideii că democrația înseamnă foarte puțin mai mult decât un guvern ales. Drepturile omului, libertățile garantate, protecțiile pentru minorități, sistemele de control și echilibru, o justiție independentă — în acest model, toate acestea sunt scheme ale „elitelor” pentru a-și păstra puterea și pentru a ține „poporul” la distanță. Iar presa? Ei bine, dacă nu era domesticită, atunci era „dușmanul poporului”.
Trump în SUA, Benjamin Netanyahu în Israel, Recep Tayyip Erdoğan în Turcia și Partidul Lege și Justiție din Polonia au urmat versiuni ale manualului „democrației iliberale” al lui Orbán: atacuri asupra funcționarilor publici care acționează drept gardieni instituționali, manipularea sistemului de justiție, iar acolo unde a fost posibil încercări de reforme constituționale — și, desigur, un asalt constant, agresiv, asupra mass-mediei, însoțit de încercări de a o prelua prin intermediul unor apropiați bogați. Putin a folosit în Rusia aceste tactici pentru a instaura o dictatură completă.
Duminică seara, acești tovarăși de drum au privit, probabil, cu îngrijorare semnele că Orbán fusese în sfârșit înlăturat de la putere. În ultimele zile, Trump chiar îl trimisese pe vicepreședintele JD Vance în Ungaria pentru a face campanie pentru Orbán, iar fiul său, Don Jr., își exprimase sprijinul pe Twitter, în weekend.
Unii se așteptau ca Orbán să încerce să pretindă în mod fals că existase fraudă electorală — ceea ce ar fi reprezentat un caz în care maestrul, Orbán, ar fi învățat de la „elevul” Trump, din încercarea de a „fura” alegerile din 2020. Dar amploarea înfrângerii face acest lucru imposibil — de altfel, chiar „reformele” lui Orbán duc la amplificarea diferenței în favoarea câștigătorului, transformând-o într-o majoritate masivă în parlament. Astfel, Magyar (foto mai jos) va fi noul prim-ministru.
De ce contează asta? La urma urmei, Ungaria este un stat relativ mic din Europa Centrală, cu aproximativ 10 milioane de locuitori, departe de perioada sa de glorie de la vârful Imperiului Austro-Ungar, care a avut o evoluție importantă până la distrugerea sa în Primul Război Mondial.
Ei bine, contează întrucât se pornește de la ideea că alegerile pot avea semnificație dincolo de granițe, reflectând tendințe și anticipând o schimbare mai largă a spiritului epocii. Acest lucru ar putea fi un semnal negativ pentru Netanyahu la viitoarele alegeri din Israel, care trebuie să aibă loc până în octombrie, și pentru republicanii lui Trump la alegerile de la jumătatea mandatului din SUA, tot în aceeași perioadă.
Această interpretare se leagă, de exemplu, de opinia unora că victoria taberei Brexit, din iunie 2016, din Marea Britanie, a fost un precursor al victoriei lui Trump în SUA, cinci luni mai târziu (lăsând la o parte complicații precum diferența mică a votului pentru Brexit și pierderea votului popular de către Trump în fața lui Hillary Clinton). Ambele par să reflecte o revoltă a clasei muncitoare împotriva imigrației, globalizării, perturbărilor digitale, exceselor progresiste și naturii auto-suficiente a așa-numitelor elite.
Privită prin această prismă, aparenta victorie a partidului Tisza reprezintă o breșă într-un model global de guvernare ce părea să se autoîntărească: liderul populist autoritar care câștigă alegeri și apoi restructurează sistemul astfel încât să nu mai poată pierde cu adevărat.
Iată cum era gândit acest model.
De la revenirea la putere în 2010 (după o perioadă anterioară, mai moderată, la sfârșitul anilor 1990, când condusese un guvern cvasi-liberal), Orbán a rescris regulile constituționale, a slăbit independența justiției, a fuzionat puterea politică cu patronajul economic și, aspect esențial, a construit un ecosistem mediatic care nu era în mod deschis cenzurat, dar era atent aliniat.
Nu a închis totul peste noapte și nu a impus o cenzură brută — ar fi fost ilegal — ci a operat din interiorul legii, mutând constant regulile până când țara a devenit de nerecunoscut. A început prin semnale clare privind limitele independenței. Unul dintre cele mai evidente atacuri asupra libertății de exprimare a vizat mediul academic, în cazul Universității Central Europene. Printr-o lege adaptată cu dedicație, guvernul a impus cerințe pe care universitatea nu le putea în mod realist îndeplini, forțându-o astfel să-și mute majoritatea operațiunilor în afara Ungariei.
A urmat atacul asupra presei. Népszabadság, odinioară cel mai important cotidian de opoziție din Ungaria, a fost închis brusc în 2016 după ce a fost preluat de un proprietar pro-guvernamental. Oficial, a fost o decizie de afaceri. În practică, a fost un semnal că jurnalismul critic poate fi eliminat. Ulterior, în 2018, a avut loc consolidarea a sute de instituții media pro-guvernamentale — ziare, televiziuni, posturi de radio și site-uri — multe deținute de oligarhi apropiați lui Orbán — într-o singură fundație, KESMA, creând un bloc mediatic centralizat, aliniat puterii și protejat de regulile concurenței.
În același timp, radiodifuziunea publică, MTVA, a fost transformată într-un instrument politic, amplificând narațiunile guvernului și marginalizând disidența. Rezultatul a fost un spațiu public controlat, în care opoziția exista, dar avea dificultăți în a atinge o masă critică.
Orbán a înțeles, poate mai bine decât oricare dintre omologii săi, că controlul narațiunii este mai important decât controlul votului. Dacă alegătorilor li se transmite constant o viziune în care națiunea este sub asediu — de migranți, de liberali, de forțe străine obscure — atunci alegerile nu mai sunt despre guvernare, ci despre supraviețuire. Într-un astfel de context, jurnalismul independent devine o amenințare.
Efectul a fost cumulativ: restrângerea dezbaterii publice, estomparea graniței dintre fapt și propagandă și o populație tot mai împărțită în realități paralele.
Orbán a folosit toate acestea pentru a acționa constant ca un susținător al lui Putin (de care a rămas dependent energetic) și ca un sceptic major al sprijinului pentru Ucraina în războiul cu Rusia. Având în vedere revolta din 1956 împotriva dominației sovietice — un moment iconic (deși eșuat) al Războiului Rece — această poziție a fost, pentru mulți, extrem de dureroasă.
Acum, aparenta înfrângere a lui Orbán sugerează că există o limită a acestor tipuri de provocări. Faptul că sistemul pare să se fi fisurat arată că, până și acolo unde democrația liberală a fost erodată, ea nu este neapărat distrusă complet. Mecanismele de control, oricât de sofisticate, pot totuși să cedeze — mai ales atunci când liderul populist pierde contactul cu realitatea și cade în hybris.
Factorul declanșator nu a fost o dezbatere abstractă despre norme democratice, ci ceva mult mai concret: scandal, oboseală și sentimentul tot mai răspândit că guvernul s-a îndepărtat de problemele reale ale oamenilor. Aura de autoritate morală a lui Orbán — construită cu grijă prin ani de mesaje naționaliste — a fost afectată atunci când, în ciuda discursului despre valorile familiei, a făcut greșeala, acum doi ani, de a orchestra grațierea prezidențială a unui apropiat implicat într-un caz de abuz sexual asupra copiilor.
Economia Ungariei a început, de asemenea, să se clatine, înregistrând o creștere aproape de zero. Maghiarii, care ar fi putut fi receptivi la discursul anti-UE în contextul imigrației, au observat că 19 miliarde de euro din fondurile europene sunt blocate din cauza corupției din cercul lui Orbán. Acest lucru nu a ajutat și a expus, în esență, absurditatea unei țări a cărei prosperitate depinde de Europa, dar care se definește ca anti-europeană.
Ar putea exista o lecție în figura lui Magyar, care nu este un outsider în sensul tradițional și nici un reprezentant clasic al opoziției liberale fragmentate din Ungaria. El provine din cercul lui Orbán — cineva care nu poate fi ușor tratat drept străin sau lipsit de patriotism.
Campania sa a evitat capcanele în care căzuseră alți contracandidați. În loc să intre în confruntare pe terenul identității și al „amenințării existențiale”, a mutat discuția spre competență, guvernare și problemele cotidiene ale statului: drumuri, spitale, birocrație, costul vieții — realitățile neglamuroase care definesc, în final, viața cetățenilor.
Se pare că alegătorii obosesc să li se spună că sunt mereu pe marginea catastrofei. Încep, în cele din urmă, să respingă incompetența și corupția. Magyar nu este neapărat un progresist; dar este, probabil, mai puțin predispus să conducă un sistem corupt de cumetrie, să sprijine Rusia, să antagonizeze Ucraina, să se certe cu Europa sau să îl admire pe Trump.
Pentru presă, toate acestea sunt deosebit de importante, întrucât proiectul populist a depins mereu de slăbirea credibilității jurnalismului independent, prezentat ca părtinitor, elitist sau chiar trădător. Acest lucru s-a suprapus peste prăbușirea modelului economic al presei tradiționale, cauzată de internetul gratuit și de dispariția barierelor de intrare (oricine poate deveni publisher și poate ajunge la public, gratuit).
Pe fondul diminuării febrei populiste, am putea reveni la un mediu mai sănătos.
De ce este un mediu mai sănătos pentru presa liberă? Simplu: pentru că mass-media nu este un „dușman al poporului”, ci o reflectare a acestuia. Când îi permitem unui potențial tiran să o discrediteze și să o diminueze, ne discredităm și ne diminuăm pe noi înșine.
Maghiarii din România, înșelați crunt de reprezentanții lor de vârf
