„În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, trebuia doar să spui războiul pentru ca alții să știe despre ce se discută. Am ajuns în același punct cu războiul ruso-ucrainean”, scria zilele trecute George Friedman.
După o lungă perioadă în care lumea liberă a preferat să creadă că e de la sine înțeles să fie liberă, iar din preocupările ultimelor două generații ideea de război în Europa a fost trimisă la plimbare cu aere de stupidă superioritate, ne trezim, ușor-ușor, proiectați în cealaltă extremă. Din nefericire, evoluțiile mai largi sugerează că observația fondatorului Stratfor și Geopolitical Futures s-ar putea să fie doar jumătatea foarte real time a problemei. Cealaltă jumătate, cu spectru de viitor nu prea îndepărtat, are de-a face cu China. Cu alte cuvinte, nu e deloc exclus ca, la un moment dat, când cineva spune războiul, toți ceilalți să știe la ce se referă, doar că nu va mai fi ceva legat de binomul ruso-ucrainean, ci de binomul chinezo-taiwanez.
Fără vreo poftă macabră de a exagera și alarma gratuit, dedic acest text unei întrebări simple…
- Va trece și China la războiul ei, căutând să anexeze Taiwanul?
… și răspunsului direct la întrebare:
- Cel mai probabil, o va face!
Desigur că aici se închide „simplității” și tot din acest punct începe să crească precum Făt-Frumos arborele complexității. Promit să nu mă cațăr pe el mai mult decât mă țin puterile, dar arcul care susține un astfel de scenariu este deja destul de conturat.
Trei sunt straturile esențiale ale acestui arc:
- Simptomele (economia chineză, politica chineză, politica internațională)
- Ideologia
- Prostul obicei
1. Simptomele (economia chineză, politica internă, politica internațională)
ECONOMIA. Un cumul de factori interni și externi face din, până acum, dinamica economie chineză un armăsar îmbătrânit înainte de vreme, care suflă greu, nu mai e viabil pentru reproducere și față de care pariorii nu mai trădează entuziasmul și îndrăzneala de odinioară. Reforma prin care e obligată globalizarea să treacă – din cauza revelațiilor care au atins un vârf în contextul Covid; din cauza dezbaterilor tot mai aprige din America, anterioare Covid și relansate în forță de pandemie, legate de dependența rușinoasă și ineficientă de producția chineză; din cauza inechităților pe care opinia publică europeană și americană le tolerează tot mai puțin. Toate acestea subminează deja (și cel mai probabil vor continua să o facă în ritm accelerat) fundamentele economiei chineze puse de doctrina lui Deng Xiaoping, ușor de rezumat în doar două cuvinte: fabrica lumii.
De-a lungul a peste trei decenii, acestea nu au mai fost revizuite de nimeni, de niciunul dintre succesorii săi la vârful Partidului Comunist Chinez (PCC). O perioadă, lucrurile au mers ca unse, transformând o țară săracă și distrusă de comunismul maoist într-una tot mai solidă, de care lumea întreagă ajunsese să depindă până la șaibă și piuliță, dar care, de la un punct încolo, a „uitat” să facă, regulat, optimizări, considerând că modelul va funcționa la infinit.
Într-un fel, e aceeași greșeală făcută de ruși, sub Putin, care în loc să-și diversifice economia, au continuat să se bazeze necritic pe resursele subsolului și complexul militar industrial. Iar azi, când schimbările climatice și un război falimentar scobesc fantomatica economie rusă, falimentul e crucea și răscrucea.
POLITICA INTERNĂ. În ciuda contextului, establishment-ul de la Beijing rămâne și în plan politic prizonierul aceleiași bule în care s-a bălăcit economic. Nu doar că nu e nici umbră de reformă politică, în condițiile în care, economic, sistemul se deschisese totuși la un nivel incomparabil cu punctul din care pornise la drum, dar „Gândirea lui Xi Jinping” (detalii AICI și AICI) presupune nu orizonturi noi, și împotmolirea în cele vechi.
În această ciocnire dintre nevoile unei economii cu aspirații capitaliste și dragostea de sine a unei politici cât mai închise își fac sălaș, în timp real, monștri care, la un moment dat, vor contribui la degradarea decisivă a mediului de securitate național și internațional. Mai mult comunism, securism și cult al personalității – asta e soluția finală pentru o economie care, din contră, îi cerea, natural, Partidului mai puțin (spre deloc) din fiecare.
POLITCA INTERNAȚIONALĂ. Viclenia oficialilor de la Beijing nu e suficientă pentru a răposa vigilența SUA și a aliaților săi regionali din Asia. Chiar dacă ochii europenilor sunt absorbiți până la refuz de ceea ce se întâmplă mai nou în proximitate, odată cu războiul Rusiei din Ucraina, la Washington, în Asia de Est și de Sud-Est, pregătirile pentru o Chină care începe să tragă sunt în toi.
Cresc bugetele de apărare, la Tokyo și la Seul, iar sondajele de opinie relevă schimbări dramatice în gama de sentimente ale opiniei publice cu privire la șansele celui mai prost scenariu – o invazie chineze în Taiwan, cu potențial de expandare pe continent a conflictului. SUA sunt în plină campanie de sancțiuni la adresa companiilor chineze, războiul economic nu mai e demult o poveste spusă pe șoptite, iar diplomații americani vorbesc din ce în ce mai deschis despre planurile belicoase subterane ale Chinei. AICI și AICI
Japonia își revizuiește postura, caută să atingă standardele NATO în materie de finanțare a armatei, iar în societate se simte o deschidere nemaivăzută după al Doilea Război Mondial față de tema capabilităților reale de a face față unui război. AICI, AICI, AICI
Coreea de Sud pășește pe drumul unei logici similare în materie de postură defensivă și finanțare a armatei, își consolidează parteneriatul cu SUA și, puțini ar fi anticipat până nu demult, unii discută despre rara oportunitate a unui dezgheț între Tokyo și Seul, în beneficiul unei frumoase prietenii… de gravă circumstanță. AICI, AICI și AICI
Și ar mai fi AUKUS, echivalentul unui seism geopolitic de anvergură rară, comparabil cu criza din Suez, politica lui Nixon față de China și căderea Zidului Berlinului. În cuvintele The Economist, într-o analiză de anul trecut, „nu există o soluție rapidă pentru greșelile Americii în politica economică. Într-adevăr, rivalitatea dintre China și America, împreună cu aliații săi, se va desfășura în mai multe zone, de-a lungul multor ani. Este provocarea geopolitică definitorie a secolului XXI. Iar acum, prin AUKUS, a căpătat un nou reper”. AICI
2. Ideologia
În numele ei, actualul lider de la Beijing plănuiește amânarea pe viață a momentului la care scena internațională și miliardul și jumătate de cetățeni chinezi vor face cunoștință cu un alt lider chinez. Xi Jinping are programată, în toamnă, consfințirea ungerii sale pentru noi și noi mandate, a catapultat cultul personalității la repere comparabile celor din epoca Mao și, în spiritul, chiar dacă nu (încă) și la scara killer-ului din care se inspiră, aplică metode genocidare și carcerale de toată frumusețea (vezi situația uigurilor, a disidenților, a suspecților/bolnavilor de Covid).
Apoi, strivește economia prin inserarea PCC în toate pliurile ei, un exemplu brutal de elocvent fiind, de pildă, amenajarea de comitete de partid în firmele de pe cuprinsul țării. În fine, sub Xi Jinping, China hrănește un naționalism monstruos, unul ritualic și violent, unul care, așa cum a fost pus în scenă, trântește după el toate ușile reabilitării, răzgândirii, redimensionării în jos.
Mutantul la care lucrează „laboratoarele XI” crește și tot crește, problema e că, de la un punct încolo, chiar și pentru regimul „tehno-agresiv” de la Beijing, această luare în dimensiuni și greutate a lui Frankesntein se va dovedi nesustenabilă. Iar de aici, lanțul de surprize are șanse reale să fie lung, gros și, în anumite condiții, de neînfrânat și de neînfrânt. AICI, AICI, AICI, AICI, AICI, AICI, AICI, AICI, AICI, AICI și AICI
3. Prostul obicei
La acest capitol, nu sunt prea multe lucruri noi de adăugat, dar totodată e un capitol care colcăie de lecții ale istoriei; lecții care, inevitabil, își dau întâlnire și care, tot inevitabil, ajung în același punct. Prostul obicei al binomului simptome-ideologie rezidă tocmai în ceea ce sugerează: repetitivitate.
Nicio mare autocrație a secolului XX care nu s-a perceput altfel decât prin prisma non-schimbării nu a sfârșit în alt mod decât unul furtunos. Fie prăbușindu-se sub propria greutate, atunci când s-au copt condițiile, precum URSS, fie declanșând războaie totale, în ideea… reîntineririi – Germania nazistă e un exemplu elocvent, iar Rusia putinistă îi calcă pe urme, ca un plagiat.
Dinamica pe care o insuflă Chinei regimul Xi Jinping nu este mai puțin malignă. Și, cu toate că fiecare zi care se scurge reprezintă, din punct de vedere cronologic, o interacțiune cu viitorul și o desprindere ireversibilă de trecut, din punct de vedere ideologic și politic, în termenii Chinei de azi, sensul e tocmai invers.
E imposibil ca acest drum pe care Xi Jinping conduce China să se încheie pașnic. Liderul de la Beijing a imprimat propriei țări un suflu care nu-și mai poate găsi sensul decât la căpătul căpătului, așa cum, atât de recent, a demonstrat întregii lumi că stau lucrurile însuși Vladimir Putin. Rusia, jumătatea grăbită a binomului autocrat cu o talpă în Europa și o alta în Asia, e oglinda retrovizoare în care, paradoxul-paradoxurilor, se oglindește fidel viitorul pe care ni-l rezervă China.
Ce-i de făcut, în asemenea condiții? Tocmai ce s-a făcut, în sfârșit, în cazul Rusiei lui Putin. Să ne pregătim sârguincioși de impact, conștienți că numai o minune ar putea duce la evitarea lui. Dar minunile nu sunt pentru această lume decât dacă sunt ajutate să iasă din găoace. așa a fost posibilă minunea ucraineană, așa are șanse la viață o viitoare minune taiwaneză.
Să nu uităm un lucru: așa cum Putin, înainte de războiul total din Ucraina, a făcut primul pas cucerind în mod hibrid Crimeea, și Xi Jinping avansează spre Taiwan după ce, în prealabil și tot hibrid, a cucerit Hong Kong. De la Crimeea la Ucraina au trecut opt ani. De la Hong Kong au trecut doi. Oare de data asta va mai fi liniște măcar șase?
- P.S.: La fel ca Putin, în perioada military build-up, premergătoare invaziei, apoi în fiecare etapă a atacului propriu-zis, și Xi Jinping simte, cot la cot cu anturajul său, același lucru: am mers prea departe ca să ne mai întoarcem. La fel ca Putin, omologul chinez are, foarte probabil, senzația victoriei iminente. Și, grație lui Putin, liderul chinez nu e exclus să creadă că beneficiază de un as pe care dictatorul moscovit nu-l avusese: învățămintele trase din greșelile „amicului”, în speță, ale Kremlinului și leadership-ului militar de la Moscova. Animat de ambiție și beția impresiilor – așa va atrage Xi Jinping lumea pe un nou front mare și China spre o reconfigurare ideologică și socială pe care regimul agresiv de azi s-a tot zbătut să nu o abată asupra-i.
