„Retragerea dezastruoasă a Occidentului din Afganistan a intensificat, în Europa, un sentiment de nesiguranță în ceea ce privește viitorul NATO și relația transatlantică mai largă. Rămâne însă departe de a fi o certitudine și dacă anxietatea va stimula acțiunea”, scrie Ana Palacio, pentru Project Syndicate.
<< Există motive întemeiate să fim critici cu privire la retragerea americanilor din Afganistan. Dacă imaginile afganilor disperați care se deplasau la aeroportul din Kabul nu au fost suficient de îngrozitoare, cu siguranță că atacul mortal asupra mulțimilor adunate trebuie să fi fost. Sfârșitul haotic și umilitor al unui război nepopular, cu consecințele sale umanitare teribile, a fost rezultatul unei serii de calcule politice greșite al unei succesiuni de lideri americani.
În Europa, prăbușirea rapidă a guvernului afgan sprijinit de occidentali a determinat o serie de acțiuni și învinuiri. Dar revenirea talibanilor la putere a intensificat, de asemenea, un sentiment de insecuritate deja în creștere în ceea ce privește viitorul NATO și, mai larg relația transatlantică. Cu toate acestea, este de parte de a fi o certitudine dacă anxietatea va și stimula acțiunea.
Pentru Uniunea Europeană, perpetua căutare a sensului geopolitic este o afecțiune cronică. În general, conduce la declarații îndrăznețe și viziuni pline de speranță privind autonomia strategică – o idee care plutește în aer din anii 1990, dar care a căpătat o relevanță nouă în ultimii ani.
Din când în când, aceste viziuni inspiră cereri vehemente de reformă, Franța conducând de obicei acuzația. Dar astfel de apeluri s-au estompat rapid. Discordia dintre UE și, mai important, între statele membre NATO – generată parțial de o aversiune culturală față de cheltuielile de apărare – a fost o barieră de netrecut.
Așa a fost soarta grupurilor de luptă ale UE: forțe de dimensiunile unui batalion, compuse din unități din diferite state membre, care aderă la politica comună de securitate și apărare a UE. În ciuda atingerii „capacității operaționale depline” în 2007, acestea nu au fost niciodată dislocate, din cauza dezacordurilor interne.
Până în prezent, actuala rundă de reflecție pare să urmeze un model similar. Înainte ca ultimele zboruri de evacuare să lase în urmă Kabulul, liderii europeni lansau noi apeluri la autonomie strategică. Josep Borrell, înaltul reprezentant al UE pentru afaceri externe și politica de securitate, a declarat că retragerea ar trebui să fie un „apel de trezire”, stimulând UE să „investească mai mult în capacitățile sale de securitate și să-și dezvolte capacitatea de a gândi și de a acționa în termeni strategici. ”
Dezastrul din Afganistan îi oferă, cu siguranță, mai mult impuls pentru a face acest lucru. La urma urmei, după cum a remarcat Borrell, momentul și natura retragerii din Afganistan au fost stabilite exclusiv de către Statele Unite. Cu alte cuvinte, în ciuda promisiunilor de a reînnoi angajamentele internaționale ale Americii și relațiile sale cu aliații, președintele Joe Biden pare să continue rotația spre interior a țării.
Departe de a se pica în mrejele lui Biden, așa cum s-a întâmplat la începutul președinției sale, europenii par să se împace acum cu faptul că America nu își poate revendica rolul de lider pe scena mondială până nu își vindecă rănile interne. Administrația Biden urmărește o „politică externă pentru clasa de mijloc”, ancorată ferm într-o sferă internă profund divizată. Și, cu puțini în rândurile sale care susțin un angajament internațional sporit, este puțin probabil ca acest lucru să se schimbe în curând.
Însă, deși luarea deciziei unilaterale de către Biden cu privire la Afganistan ar trebui să reînsuflețească solicitarea privind o decuplare strategică mai cuprinzătoare de SUA, aceasta nu absolvă UE de responsabilitatea retragerii prost organizate. Aliații europeni ai Americii avuseseră o mulțime de ocazii de a obiecta față de planurile de retragere ale administrației Biden, nu în ultimul rând la summitul NATO din iunie. Nu au făcut-o.
Totuși, chiar dacă ar fi făcut-o, liderii europeni nu ar fi avut capacități pentru a-și susține poziția. Fără sprijinul SUA, forțele europene nici măcar nu ar putea menține deschis aeroportul Kabul. Nu mai există iluzii: UE nu are capacitatea de a proiecta o viziune strategică independentă. Principalul motiv este voința politică slabă – care, printre altele, a condus la alocarea mult prea puținor resurse financiare .
Problema se rezumă la calculele liderilor UE – și la cele ale electoratului lor – cu privire la valoarea percepută și prețul real al independenței strategice. Variabila reală este valoarea, a cărei percepție diferă semnificativ în întreaga Europă. Prețul este incontestabil, de aproximativ 818 miliarde de dolari pe an. Aceasta a fost diferența dintre bugetul NATO de 1 trilion de dolari și cheltuielile UE pentru apărare, în 2019.
Deocamdată, acesta este un cost pe care UE nu îl poate acoperi: bugetul său pentru 2021-27 alocă doar 13 miliarde EUR (15,3 miliarde USD) securității și apărării. Pentru a obține o adevărată autonomie strategică, blocul va trebui să adune mult mai multă voință politică în următorii ani. Și acest lucru ar putea fi posibil într-un moment în care liderii UE se confruntă cu perspectiva unui alt val de migrație și reapariția Afganistanului ca adăpost al terorismului – evoluții care ar testa securitatea frontierelor, stabilitatea politică și capacitatea Europei pentru misiuni umanitare.
În orice caz, adevărata autonomie strategică rămâne mai degrabă un ideal pe termen lung decât un obiectiv fezabil pe termen scurt. Din fericire, UE poate obține o autonomie mai mare alături – și prin – o cooperare sporită în domeniul apărării cu SUA. În ciuda întoarcerii Americii spre interior – o schimbare care nu s-a petrecut și în raport cu Chinei sau Rusia – cele două părți au în mod clar în comun multe interese strategice. UE ar trebui să facă o prioritate din a reaminti SUA acest lucru și din a îndepărta această țară de cursul său izolaționist.
Un asemenea imperativ ar trebui să modeleze eforturile continue ale UE de a-și redacta foaia de parcurs de securitate și apărare, cunoscută drept Strategic Compass, despre care au fost furnizate puține detalii. Și cu siguranță ar trebui să modeleze acțiunile UE înainte și în timpul Summit-ului NATO din iunie viitor de la Madrid, unde va fi lansat un nou concept strategic – un document odată clasificat, care este actualizat în fiecare deceniu pentru a reflecta obiectivele și obiectivele generale ale organizației.
În cele din urmă, totuși, Europa nu se poate impune ca un greu în politica externă și cu influență geopolitică pe măsura puterii sale economice decât dacă își ajustează prioritățile bugetare, deviind resurse de la prețuitul său stat social. Rămâne de văzut dacă europenii vor tolera o astfel de schimbare. >>
