În timpul Războiului Rece, puțini oficiali sovietici de rang înalt înțelegeau dinamica relațiilor Uniunii Sovietice cu Occidentul la fel de bine ca Valentin Falin. Diplomat și consilier al mai multor lideri sovietici, la începutul anilor 1970 Falin a jucat un rol esențial în îmbunătățirea relațiilor dintre sovietici și Germania de Vest. Aceasta a făcut parte din politica de detensionare (détente) care a culminat cu Acordurile de la Helsinki, un acord de referință care, în cele din urmă, la 30 de ani după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, a stabilizat relațiile dintre alianța occidentală și blocul sovietic. Privind în urmă la experiențele sale, Falin a scris că „confruntarea nu este soartă, ci alegere”. După cum o vedea el, în confruntarea globală dintre superputeri, confruntarea are loc întrucât una sau ambele părți au ales să lupte; detensionarea are loc întrucât au ales să nu lupte. În fiecare caz, considera el, ceea ce se întâmpla era rezultatul unei decizii absolut conștiente din partea liderilor respectivi, notează o analiză Foreign Affairs, semnată de jurnalistul Andrei Kolesnikov.
<< Intuiția lui Falin poate fi deosebit de utilă pentru a înțelege abordarea președintelui rus Vladimir Putin față de războiul din Ucraina și de ce efortul de un an al președintelui american Donald Trump de a-l încheia a eșuat în mod repetat. Potrivit lui Trump, Rusia ar trebui să fie fericită să accepte un acord de pace; totul depinde doar de formularea corectă a termenilor. Într-adevăr, administrația Trump a pornit de la aceeași presupunere falsă (dar de înțeles) ca predecesorul său: că Putin acționează rațional. În iarna 2021–2022, președintele american Joe Biden credea că îl poate convinge pe liderul rus să nu lanseze „operațiunea specială” pentru că motivele acesteia nu aveau sens și realizarea obiectivelor ar fi fost prea costisitoare din punct de vedere uman și economic. Prin aceeași logică, Trump a presupus că „operațiunea specială” ar putea fi încheiată prin acordarea de concesii teritoriale și noi afaceri cu Statele Unite, care ar trebui să fie deosebit de atractive în contextul economiei ruse în declin.
Administrația Trump și-a petrecut astfel anul 2025 oferind Moscovei o serie de opțiuni aparent atractive, inclusiv cedarea către Rusia a unor teritorii neocupate, interzicerea intrării Ucrainei în NATO și impunerea de restricții asupra forțelor ucrainene. Propunerile au inclus și un mare summit în Alaska, precum și numeroase convorbiri telefonice, în timp ce președintele asigura lumea că un acord era iminent — fie în prima zi de mandat, fie până la Ziua Recunoștinței sau până de Crăciun. Trump a acceptat chiar și insistențele puțin plauzibile ale Kremlinului că negocierile substanțiale — și chiar noi alegeri prezidențiale în Ucraina — pot avea loc în timp ce luptele continuă.
Dar niciuna dintre aceste oferte nu a adus mai aproape sfârșitul războiului. Putin, care a început să apară în public în uniformă militară, înconjurat de generali, nu mai ascunde dorința sa de a „returna” Donbasul Rusiei pe cale militară, nu diplomatică. Anul trecut a clarificat că el a decis să continue lupta, indiferent de costurile economice și umane. Și a stabilit că poate face acest lucru în timp ce păstrează Statele Unite ale lui Trump ca partener geopolitic — ceea ce s-ar putea numi noua „doctrină Putin”. Acum, când Statele Unite și-au lansat propria „operațiune specială” pentru capturarea lui Nicolás Maduro din Venezuela, a doua parte a acestei doctrine ar putea să nu aibă succes: Moscova clar dorește să păstreze Caracas în sfera sa de influență, dar în noile circumstanțe acest lucru nu e posibil. Tot ce a putut face Moscova a fost un val de declarații ale Ministerului de Externe în apărarea Venezuelei lui Maduro și remarci ironice ale unui aliat al lui Putin, fostul președinte rus Dmitri Medvedev: acum Statele Unite nu mai au ce îi reproșa Rusiei — operațiunea din Venezuela este la fel de mult un exercițiu de tipul „might makes right” (forța face dreptul) ca și cea din Ucraina.
Dar „operațiunea specială” a lui Trump a durat doar câteva ore, în timp ce cea a lui Putin continuă de aproape patru ani și a devenit un mod de viață pentru sistemul său politic. Și toate indicațiile sugerează acum că Putin crede că are timpul și resursele necesare pentru a continua să „returneze” Donbasul și ceea ce Kremlinul numește Novorossiia — termenul său propagandistic pentru teritoriile din sud-estul Ucrainei — în lunile care urmează. Pentru oricine încearcă să înțeleagă ce va fi nevoie pentru a aduce Rusia la un acord, recunoașterea alegerii lui Putin va fi esențială.
FIGHT CLUB
Pentru Rusia, povestea anului 2025 a fost convergența cu Statele Unite în ceea ce privește strategia geopolitică mai largă, nu încheierea războiului. Putin a reușit să imite negocierile și să le răstoarne sensul: toate evenimentele majore ale anului — întâlnirea din Anchorage, convorbirile telefonice cu Trump, turismul politic al trimisului special al SUA, Steven Witkoff — au arătat ca niște negocieri inversate. Mai întâi vin covoarele roșii și cuvintele mari, nu discuțiile despre lucruri cu adevărat importante. Această abordare i-a permis Kremlinului să mențină intensitatea ostilităților în timp ce îl păstra pe Trump ca partener.
În Ucraina, Putin spune că nu luptă pentru teritoriu, ci apără poporul rus. Dar una dintre frazele-cheie din propaganda de război a Kremlinului este „eliberarea teritoriilor”. Până acum, este clar că Putin își măsoară puterea atât în sfere de influență, cât și în teritorii aflate sub controlul său: dacă puterea „soft” nu obține rezultatele dorite, intervine forța militară. Doctrina Putin a readus la viață vechea gândire din secolul XIX și începutul secolului XX, potrivit căreia puterea statelor se măsura în primul rând prin teritoriu și sisteme de arme letale. Dar se pare că Putin nu este singurul care gândește astfel.
O versiune a acestui tip de gândire stă și la baza așa-numitului plan de pace al lui Trump pentru Ucraina, cu numărul său mereu schimbător de puncte. Este și gândirea din spatele ideii, articulată în versiunea mai lungă și clasificată a noii Strategii de Securitate Națională a lui Trump, de a înlocui G-7, orientat spre Europa și democrație, cu așa-numitul grup Core 5 de țări puternice — China, India, Japonia și Rusia, alături de Statele Unite. (În viziunea lui Trump, influența politică și bogăția sunt surse de putere, de aceea și Japonia este inclusă în acest grup.) Dar în loc să-l împace pe Putin — sau, cum spune NSS, să refacă „stabilitatea strategică cu Rusia” — această recunoaștere a Federației Ruse îl încurajează pur și simplu pe acesta din urmă să-și continue acțiunile militare.
Desigur, operațiunea SUA în Venezuela complică oarecum noua doctrină Putin. Principala întrebare care se ridică acum este: Va rămâne Trump un prieten, chiar dacă doar unul situațional? Va fi totuși posibil ca Putin să îl manipuleze în 2026 așa cum a făcut-o în 2025, prin intermediul lui Witkoff și al omologului său, Kirill Dmitriev, trimisul special al Rusiei pentru investiții străine și cooperare economică? Ușurința cu care a fost capturat Maduro a arătat că președintele american poate, în anumite privințe, să îl depășească pe liderul rus însuși în afirmarea controlului asupra sferei sale de influență — deși capturarea lui Maduro nu dovedește neapărat că administrația Trump va avea același succes într-o remodelare politică a Venezuelei.
Dar există și o altă problemă: doctrina Putin este de asemenea o umbră, chiar dacă palidă, a doctrinei de politică externă din epoca târzie sovietică, potrivit căreia o superputere trebuie să își exercite interesele în Asia, Africa și America Latină. Venezuela a fost, în acest sens, o zonă de interes pentru Kremlin. Și, dintr‑o dată, o altă superputere a pus mâna pe ea. Aceasta reprezintă o înfrângere pentru Putin. Acest lucru nu înseamnă că Rusia va pune capăt pseudo‑negocierilor privind războiul din Ucraina sau va respinge Statele Unite ca mediator. Dar i‑a arătat lui Putin o altă față a lui Trump — nu un prieten, ci posibil un adversar. Trump a subliniat și mai mult această posibilitate prin sechestrarea unui petrolier rusesc, pentru încălcarea sancțiunilor americane, ceea ce a generat condamnări puternice la Moscova și o intensificare a tensiunilor dintre cele două țări.
Banii nu sunt un opiect
Și aici apare o întrebare pe care analiștii occidentali o pun de patru ani: În ce moment costul economic al războiului din Ucraina va deveni atât de mare încât va forța în sfârșit Kremlinul să îl încheie? Pe hârtie și în viața de zi cu zi din Rusia, semnele unei tensiuni economice crescânde nu sunt greu de găsit. Atât la nivel federal, cât și la nivel regional, bugetele țării se confruntă cu o lipsă acută de venituri. Drept urmare, autoritățile îi forțează pe oamenii obișnuiți și companiile să plătească pentru război.
În ultimul an, cota de TVA a Rusiei a fost majorată la 22%, achiziția de mașini importate este acum supusă unor taxe suplimentare de zeci de mii de dolari (statul numește aceste plăți „taxe de reciclare” sau taxe de eliminare), iar guvernul a introdus o așa-numită taxă pe tehnologie pentru smartphone-uri, calculatoare și orice dispozitiv cu bază electronică. În același timp, statul a redus cheltuielile sociale, deoarece cheltuielile pentru apărare și militare absorb o parte tot mai mare din cheltuielile publice.
Între timp, facturile la utilități cresc, în unele cazuri chiar se dublează. La magazinele alimentare, prețurile unor produse, inclusiv pește congelat, carne de vită și pâine de secară, au crescut cu 20% sau mai mult; vânzările de mașini au scăzut dramatic. Multe întreprinderi, inclusiv uzina auto AvtoVAZ, au trecut la săptămâni de lucru de patru zile. IMM-urile se tem de majorările de taxe și de controale fiscale mai stricte.
Trebuie subliniat că, lucru care fusese valabil și până acum, acești indicatori pot conta foarte puțin pentru Putin: din punctul său de vedere, totul este mai mult sau mai puțin normal sau poate fi remediat. O problemă semnificativă nu reprezintă nici măcar criza demografică a Rusiei — o scădere rapidă a populației determinată de o combinație de tendințe pe termen lung, incertitudinea profundă din societate care a pus presiune asupra ratei natalității, precum și emigrarea și pierderile militare. Cu toate acestea, Kremlinul înțelege clar că economia nu se descurcă foarte bine. Și a considerat necesar să investească masiv în cei care participă la război și în familiile acestora. Acest lucru include nu doar plăți consistente pentru înrolarea în forțele armate, ci și o varietate de noi recompense pentru veterani și membrii familiilor lor, cum ar fi admiterea gratuită la universități și alte tratamente preferențiale.
Până acum, militarizarea neîncetată a economiei a distorsionat temeliile economiei ruse. Pe tot parcursul anului 2025, producția industrială și PIB-ul au stagnat. Iar această stagnare — ca indicator mediu pentru întreaga economie — a fost posibilă doar datorită creșterii continue a sectoarelor de apărare și militare, cum ar fi producția de produse metalice gata fabricate, electronice și optice. Deși efectul stimulativ al cheltuielilor de război începe să slăbească, inflația rămâne constant ridicată. Mai mult, mulți economiști ruși au avertizat că majorarea cotei TVA poate avea doar un efect pe termen scurt asupra veniturilor: taxele mari deprimă activitatea economică și reduc puterea de cumpărare a consumatorilor, împingând mai mulți ruși către economia subterană.
Putin și ministrul său de Externe, Serghei Lavrov, pot insista cât vor pe faptul că țara nu este izolată de lume și se află în excelent contact cu „majoritatea globală”. Dar datele economice sunt fără echivoc. În 2021, ultimul an înainte de începerea războiului, investițiile directe străine în Rusia depășeau 40 de miliarde de dolari; trei ani mai târziu, acestea scăzuseră la 3 miliarde de dolari — o prăbușire de peste 90%. Desigur, aceste tendințe clare, precum și degradarea totală a relațiilor economice cu Europa, ar părea să facă cu atât mai valoroase acordurile pe care Trump le-a oferit Rusiei în schimbul unui armistițiu. Dar rămâne o întrebare importantă: în 2026, va mai exista pentru Putin perspectiva unui acord cu Trump, dacă el insistă să-și atingă obiectivele pe cale militară?
Combustibil uman
Autoritățile ruse nu mai ezită să spună că au nevoie de bani în mod special pentru război. După cum a spus recent ministrul de Finanțe Anton Siluanov, parafrazându-l pe Țarul Alexandru III: „Aliații Rusiei sunt armata sa, marina sa și finanțele sale stabile”. Cu alte cuvinte, „finanțele stabile” sunt necesare pentru a finanța forțele armate. Iar Kremlinul va avea nevoie de și mai mulți bani dacă și când mase uriașe de oameni se vor întoarce de pe front: gestionarea populației vaste de veterani de război din Rusia va implica sprijin social, asistență psihologică, tratamente medicale și crearea de locuri de muncă. Dimensiunea problemei este enormă, fără a mai pune la socoteală faptul că rușii de rând, mulți dintre ei obișnuiți să îi vadă pe „băieții noștri” ca pe niște eroi, totodată se și tem de ei. Pentru civili, este greu de înțeles starea psihologică a celor care se întorc, mai ales a celor care au așteptări exagerate despre viața de pace, despre statul și societatea rusă și despre propriul lor statut, pentru că au luptat pentru patrie.
Anterior, petrolul putea rezolva problemele economice ale Rusiei și oferea venituri statului; acum, oamenii au devenit noul petrol. Kremlinul presupune că, deoarece rușii s-au adaptat la război, se vor adapta și la stagnare economică și își vor strânge cureaua pentru ca țara să atingă victoria. Aceasta a devenit o versiune foarte nefavorabilă a contractului social care a susținut regimul Putin de-a lungul anilor. Înainte de război, contractul era simplu: susține autoritățile fără a interveni în politică și vei avea cel puțin prosperitate economică relativă. Acum, contractul cere sprijin total pentru autorități, acceptând chiar și erodarea securității financiare, în schimbul faptului că autoritățile te recunosc doar ca bun patriot: populația rusă este așteptată să accepte atât continuarea războiului, cât și stagnarea economică prelungită.
Totuși, rușii par să tolereze situația. Regimul a început deja să îi pregătească, inclusiv prin dirijarea opiniei publice. Într-un sondaj recent, VCIOM, institutul pro-Kremlin de sondare, a întrebat: „Sunteți de acord cu afirmația: «Mă simt responsabil pentru țara mea și sunt gata să economisesc bani și să îmi limitez nevoile pentru apărarea ei»?” Desigur, pentru rușii obișnuiți și cu respectul legii, chiar și pentru cei care sunt în mare parte indiferenți față de lucrurile dincolo de viața lor de zi cu zi, acceptarea ideii de responsabilitate față de țară este un comportament acceptabil din punct de vedere social. Aproximativ 69% dintre respondenți au răspuns afirmativ.
Între timp, Kremlinul a încercat să înăsprească și mai mult controlul asupra fluxurilor de informații și comunicare. În ultimele luni, a impus noi restricții asupra WhatsApp, Telegram și VPN-urilor și a făcut presiuni agresive asupra rușilor să treacă la aplicația de mesagerie Max, controlată de stat și modelată după WeChat-ul chinezesc. Astfel de măsuri reprezintă un barometru clar al tranziției Kremlinului de la autoritarism la totalitarism. Roskomnadzor, instituția care reglementează spațiul digital și mediatic, a părut uneori mai amenințătoare decât forțele de securitate. Mulți oameni cedează și încep să folosească Max; cu toate acestea, o strategie frecventă este instalarea aplicației controlate de stat pentru a liniști autoritățile, în timp ce, în viața de zi cu zi, continuă să folosească mesageriile familiare. (Potrivit datelor agenției independente de sondare Centrul Levada, în august 2025, 70% dintre respondenții ruși foloseau WhatsApp, 62% Telegram, în timp ce aplicația Max era utilizată de doar 5%.)
Deocamdată, statul pare să creadă că nu există limite în ceea ce privește presiunea pe care o poate exercita. Pe parcursul războiului, rușii au răspuns tuturor restricțiilor, represiunii și cenzurii acumulate prin simpla adaptare. Totuși, au existat și grupuri mici de rezistență. În această toamnă, la Vladivostok, oamenii au protestat în stradă împotriva taxei pe casare pentru mașinile importate. La sfârșitul anului 2025, la Sankt Petersburg și în alte orașe, un val de muzicieni stradali a interpretat cântece antiguvernamentale și anti-război, atrăgând un public numeros. Autoritățile au răspuns prin arestarea muzicienilor. Iar la Tomsk, în Siberia, copii și părinți au ieșit în stradă pentru a protesta împotriva blocării platformei de jocuri Roblox. Cine s-ar fi gândit că acesta va deveni un motiv de exprimare deschisă a nemulțumirii? Chiar dacă nu ești politizat, politica tot ajunge la tine. Unii ruși încep să înțeleagă acest lucru.
Alegerea haosului
Kremlinul construiește un imperiu imaginar — chiar dacă nu cu mare succes, având în vedere că este clar că Rusia lui Putin nu dispune de soft power-ul necesar pentru a considera Caucazul de Sud și Asia Centrală drept ale sale. Totuși, Rusia este hegemonul local, iar Putin știe că trebuie să concureze cu Trump pentru influență în cele cinci state din Asia Centrală. Astfel, imediat după ce cei cinci președinți din Asia Centrală au vizitat Washingtonul, Putin a organizat o recepție luxoasă la Moscova pentru președintele Kazahstanului, Kassym-Jomart Tokayev, iar apoi și-a făcut timp să zboare în Kârgâzstan. Putin este însă confortabil cu această competiție — ea nu contrazice ideea de Core 5 a lui Trump. Deocamdată, acestea sunt scheme pur speculative, care reflectă nu construirea unei noi ordini mondiale, ci confuzia politică generată de prăbușirea celei existente. Impulsul acestei erodări a fost dat în principal de conflictul din Ucraina.
În acest context, este important să înțelegem sursele interne rusești ale problemelor globale. Rusia lui Putin exportă nu doar resurse energetice, ci și dezordine. Există o „cauză de fond” a acestui fenomen, folosind chiar cuvintele lui Putin: structura internă a regimului Putin. Până când țara nu va deveni, dacă nu democratică, atunci cel puțin organizată rațional, ea va rămâne un agent al haosului pe scena internațională. De aceea, chiar dacă se va ajunge la un acord de pace în Ucraina, Occidentul nu va putea face ca Rusia lui Putin să dispară. Perioada de după acordul de pace — dacă și când va avea loc — nu va fi mai puțin dificilă decât conflictul însuși: confruntarea va continua, doar că într-o formă hibridă și rece.
Indiferent de ce se va întâmpla, Kremlinul nu va înceta să lupte pe plan intern. Prin continuarea persecuțiilor politice și a represiunii în interiorul țării și prin căutarea constantă a dușmanilor printre dizidenți, regimul va compensa criza severă cu care se va confrunta în economie, în administrarea de zi cu zi a statului și în șocurile sociale și economice inevitabile care vor rezulta din tranziția sutelor de mii de oameni întorși din tranșee la viața civilă pașnică.
Rusia exportă haos, dar la fel face și America lui Trump, și nu cu mai puțină energie. A început o nouă rundă a luptei pentru sfere de influență, în care toate marile părți au renunțat simultan la politicile eurocentrice. Diferența față de Războiul Rece clasic este că nu au fost încă stabilite reguli noi care să determine echilibrul puterii și al intereselor. În plus, un jucător mai puternic decât Rusia lui Putin — China lui Xi Jinping — are acum un rol special de jucat. În acest nou joc, factorul personal, figurile lui Trump, Putin și Xi, a devenit dominant. Ordinea mondială nu îi mai poate constrânge.
Revenind la diplomatul sovietic Valentin Falin: confruntarea nu este un destin, ci o alegere. Pacea este, de asemenea, o alegere. Deocamdată, nu există suficiente stimulente și alți factori care să favorizeze pacea și stabilitatea pentru ca liderii autoritari actuali să stabilească reguli de coexistență — între ei și cu întreaga lume. Dar, în același timp, nu este încă clar ce ar fi necesar pentru ca ei să aleagă altfel. >>
