Ideologia martiriului ar putea prelungi existența regimului iranian, dar și războiul, notează The Economist.
Liderii autoritari din Orientul Mijlociu rareori au parte de ieșiri ordonate din scenă. Dictatorul Libiei, Muammar Qaddafi, a murit într-un șanț lângă Sirte. În Irak, Saddam Hussein a fost scos dintr-o groapă și spânzurat după un proces sumar. Yahya Sinwar, arhitectul atacurilor Hamas asupra Israelului din 7 octombrie 2023, a aruncat cu un băț într-o dronă de luptă. Ali Khamenei, liderul suprem al Iranului timp de 37 de ani, pare să fi ales un alt sfârșit: martiriul.
Și-a pregătit cu grijă succesiunea. A stabilit înlocuitori pentru oficialii cu privire la care existau așteptări ca Israelul și America să-i asasineze. L-a desemnat pe Ali Larijani drept comandant în vreme de război, pentru a conduce treburile în absența sa. Și și-a pregătit adepții pentru ceea ce urma. În ultimul său discurs, pe 16 februarie, a invocat tragedia definitorie a șiismului: ultima bătălie a lui Hussein, nepotul profetului Mahomed, împotriva califului sunnit Yazid, la Karbala. „Nimeni ca mine nu va jura credință cuiva ca Yazid”, a declarat el, citându-l pe martirul din secolul al VII-lea. A respins sfaturile consilierilor care îl implorau să plece în buncărul fortificat pe care i-l pregătiseră (cu ajutorul unui aliat străin) pentru a rezista unei puteri aeriene copleșitoare, potrivit clericilor săi și rapoartelor serviciilor de informații din Golf.
Și apoi, în timp ce bombele israeliene cădeau asupra complexului său din centrul Teheranului, el a rămas acolo împreună cu familia sa. „A decis să rămână în complexul pe care îl cunoștea, pe deplin conștient de riscurile operaționale. Aceasta a fost o decizie personală și politică”, se arată într-un raport al serviciilor de informații din Golf. Observatorii Iranului sunt de acord. „Și-a orchestrat moartea”, spune Ali Alizadeh, un comentator apropiat de aripa dură a regimului iranian. „Se temea să nu moară într-un mod nedemn și a vrut ca moartea sa să atragă, nu să diminueze sprijinul pentru război”.
Dușmanii săi crezuseră că moartea lui ar putea declanșa prăbușirea unui regim fragil și epuizat ideologic, așa cum s-a întâmplat în cazul lui Qaddafi și Saddam. În schimb, învăluindu-se în iconografia martiriului, este posibil să-l fi revitalizat. Într-o țară care părea să-și piardă credința, cei îndoliați au inundat străzile care de curând răsunau de apeluri la înlăturarea dictatorului și unde protestatarii fuseseră măcelăriți. Oficialii care cu doar câteva zile înainte îndemnaseră la negocieri cu America resping acum cu dispreț armistițiile cu „Marele Satan”. În locul unor funcționari ineficienți au venit reprezentanți ai liniei dure. În moschei și la televiziunea de stat, a revenit limbajul sacrificiului — atât de puternic în timpul războiului Iran–Irak din anii 1980. „Legitimitatea Republicii Islamice era la cel mai scăzut nivel, dar prin martiriul [lui Khamenei] a fost revitalizată”, sugerează Ali Mamouri, un expert în Iran, care a petrecut mulți ani în țară. „Mulți iranieni trebuie să regăsească o formă de afiliere cu sistemul”. Dl Alizadeh este de acord: „Nu i-am mai văzut niciodată pe credincioși atât de energizați”.
Reziliența conducătorilor nu se datorează doar ideologiei. Regimul acesta e unul mai complex decât alte adictaturi din Orientul Mijlociu și are o profunzime organizațională mai mare. Și era oricum o misiune dificilă să răstorni regimul prin bombardamente aeriene. Însă amploarea apelului la tradiția șiită a martiriului ar putea deveni un factor decisiv în a determina cât de mult și cât de disperat va continua Republica Islamică să lupte și câte pierderi poate suporta armata Iranului. Aproximativ 1.300 de soldați iranieni au fost uciși în primele trei zile de bombardamente, potrivit unui raport din teren al unui grup kurd pentru drepturile omului, prezent la fața locului. Oficialii iranieni recunosc că arsenalul lor nu se compară cu cel american și israelian. Dar, susțin ei, ideologia poate susține un război de uzură prelungit și asimetric, așa cum s-a întâmplat în anii 1980, când timp de opt ani a împins sute de mii de oameni la moarte, pe câmpul de luptă, împotriva Irakului.
O pană de internet face dificilă evaluarea opiniei publice. Ura față de Khamenei cu siguranță nu a dispărut, dar cei care odinioară scandau „moarte dictatorului” stau acum în case, adăpostindu-se de bombardamentele americane și israeliene. Teama că orașele lor ar putea fi reduse la ruine, precum cele din Gaza, i-ar fi putut determina pe unii să nu sprijine atacatorii. Situația i-a galvanizat și pe ideologi, inclusiv pe cei 6 milioane de iranieni despre care dl Mamouri estimează că au urmat fatwa-urile lui Khamenei, adică opiniile sale religioase. De asemenea, a dat un nou suflu sloganurilor antiamericane și antisioniste ale regimului, de care majoritatea iranienilor se săturaseră.
Imaginea martiriului rezonează și dincolo de granițele Iranului. Milioane de șiiți din întreaga lume recunoșteau autoritatea spirituală a lui Khamenei. Clerici cu adepți în toată lumea șiită au declarat jihad pentru a-i răzbuna uciderea. La Karachi, în sudul Pakistanului, protestatari care au încercat să ia cu asalt consulatul american au fost uciși; la Bagdad, în Irak, mulțimi au încercat să spargă cordoanele de securitate din apropierea ambasadei americane. Aliații Iranului din străinătate ar putea, de asemenea, să se mobilizeze. Houthii din Yemen, care anterior au lansat rachete asupra Israelului și Arabiei Saudite și au perturbat grav transportul maritim în Marea Roșie, rămân în alertă. Hezbollah a reluat tirurile limitate de rachete asupra Israelului. Miliții irakiene au lovit în apropiere de Erbil, enclava kurdă din nordul Irakului, unde sunt staționate forțe americane. Temerile că o coaliție sunnită triumfătoare la nivel regional — sprijinită de America, Turcia și Israel — ar putea amenința din nou comunitățile șiite determină pregătiri pentru o conflagrație sectară mai amplă.
Au dispărut și constrângerile pe care „răbdarea strategică” a lui Khamenei i le impusese aripii dure. De la moartea sa, Iranul și-a atacat vecinii din Golf cu sute de rachete și drone. Observatorii Iranului prezic că vor abandona fatwa sa împotriva înarmării nucleare și vor încerca să producă rachete intercontinentale, pe care el le-a respins. La Teheran, echilibrul puterii s-a schimbat în consecință. Înainte de uciderea sa, pragmaticii ocupau primele locuri pe listele succesorilor probabili ai lui Khamenei. Favorițib erau Hassan Khomeini, nepotul reformist al fondatorului republicii, și Hassan Rouhani, fostul președinte care a negociat acordul nuclear cu America și alte puteri globale în 2015. Amândoi susțineau o apropiere de Occident.
În schimb, Alireza Arafi, clericul numit în comitetul de trei persoane care a preluat puterea la moartea lui Khamenei, este un ideolog dur. El a condus al-Mustafa, seminarul din Qom care pregătește studenți străini pentru a exporta revoluția iraniană. Corpul Gardienilor Revoluției Islamice (IRGC), garda pretoriană a regimului, și-a consolidat, de asemenea, controlul. A înlocuit grănicerii Iranului cu propriile forțe în provincii vulnerabile precum Kurdistanul și și-a înlocuit șeful asasinat cu Ahmad Vahidi, primul comandant al aripii externe a IRGC, Forța Quds. Acesta este acuzat că a consolidat Hezbollah și că a orchestrat atacuri împotriva unor ținte evreiești în străinătate. „Este o persoană foarte rea, chiar mai rea decât cel care a fost asasinat”, spune Sima Shine, fostă operativă Mossad și analistă a Iranului.
Este posibil ca, odată ce armele vor tăcea, numeroșii iranieni cu orientare ferm seculară să se afirme din nou. Un Iran post-Khamenei — sau chiar post-regim — ar putea totuși să caute reconcilierea cu Occidentul. Ar putea apărea un comandant pragmatic, hotărât să asigure o tranziție lină pentru a salva ce a mai rămas din activele considerabile ale republicii, atât în țară, cât și în principatele din Golf pe care le-a bombardat. Insurgențele etnice de la periferie ar putea fragmenta un stat învins. Deocamdată, războiul a amânat astfel de deznodăminte. Însă murind de ceea ce susținătorii săi numesc moarte de martir, Khamenei se poate să fi prelungit viața sistemului pe care l-a construit, chiar dacă nu îl poate salva.
Iată de ce își păstrează China calmul în privința războiului din Iran
