Sub președintele Donald Trump, însărcinarea unor loialiști neexperimentați cu gestionarea unor dosare de anvergură națională și globală a devenit norma, iar îmbogățirea personală a devenit firul roșu al politicii externe a SUA. Rezultatul se vede în „acordul de pace” pentru Ucraina, conceput de apropiații lui Trump, noteză o analiză Novaia Gazeta Europa.
Cel mai șocant element al planului de pace în 28 de puncte al președintelui SUA Donald Trump pentru Ucraina nu a fost părtinirea sa explicită și extremă în favoarea Rusiei — exemplificată prin recunoașterea suveranității ruse asupra teritoriilor ucrainene ocupate (și chiar neocupate), precum și prin impunerea unei reduceri radicale a armatei ucrainene. Mai degrabă, a fost faptul că planul fusese elaborat de trei persoane — doi americani și un rus — a căror experiență ține de zona de afaceri, nu de diplomație, și a căror principală „calificare” pare a fi legătura personală și financiară cu liderul propriei țări.
De partea americană, principalul autor al planului a fost trimisul special Steve Witkoff, un miliardar dezvoltator imobiliar, magnat al criptomonedelor și vechi aliat al lui Trump, care a devenit consilierul preferat al președintelui în chestiuni globale sensibile. Ginerele lui Trump, Jared Kushner, ar fi fost de asemenea implicat, deși într-o măsură mai redusă. În ciuda faptului că nu deține nicio funcție oficială în guvern, Kushner a fost frecvent chemat de Trump să se ocupe de probleme de război și pace.
Reprezentantul principal al Rusiei, Kirill Dmitriev, nu are, la rândul său, autoritate formală în domeniul politicii externe și nici acreditări diplomatice, dar este un aliat apropiat al lui Vladimir Putin. Dmitriev nu este prieten obișnuit al lui Putin. Director al fondului suveran al Rusiei, el și-a început parcursul nu în KGB, ci ca elev de 14 ani plecat într-un SUA, într-un program de schimb, în optimiștii ani ai lui Mihail Gorbaciov. Ulterior a studiat la Stanford și Harvard, înainte de a ocupa poziții la McKinsey și Goldman Sachs. Însă cea mai importantă „calificare” a lui nu apare în CV: este căsătoria cu prezentatoarea TV Natalia Popova, prietenă apropiată și parteneră de afaceri a fiicei lui Putin, Katerina Tihonova.
Witkoff, Kushner și Dmitriev sunt ceea ce antropologul social Janine R. Wedel numește „transactori”: jucători care operează pe ambele flancuri ale diviziunii public–privat și care, în colaborare cu actori de pe partea opusă, promovează agende personale ce depășesc interesele sau obiectivele țărilor lor. Lipsa lor de calificare formală nu reprezintă un defect, ci o caracteristică, întrucât le permite să își schimbe rolurile cu ușurință și să acționeze agil și neconvențional.
Mașinațiunile bazate pe acest tip de relații personale, din spatele planului de pace pentru Ucraina, sunt evidente în transcrierile scurse ale unei convorbiri telefonice în care Witkoff pare să ofere sfaturi unui oficial rus despre cum ar trebui Putin să prezinte o înțelegere lui Trump. Într-o altă convorbire, Dmitriev este auzit îndemnându-l pe același oficial să formuleze cereri „maximale”, abordare care se reflectă clar în planul în 28 de puncte pe care Dmitriev l-a elaborat ulterior împreună cu Witkoff și Kushner la Miami.
Pentru SUA, această diplomație de tip crony reprezintă mai mult decât o abatere de la tradiție; este o renunțare la ea. Statele Unite au servicii diplomatice și de informații extrem de experimentate și riguros structurate. Totuși, sub Trump, încredințarea problemelor de interes național familiei și prietenilor liderului — fără responsabilitate sau transparență — a devenit norma. Problema acestei abordări este clară în rezultate: niciodată până acum negociatorii americani nu au cedat unor cereri atât de îndrăznețe, cu consecințe atât de grave, cum au făcut-o Kushner și Witkoff.
Desigur, președinții americani anteriori au recurs și ei la diplomație informală. În preajma Primului Război Mondial, Woodrow Wilson și-a trimis prietenul, colonelul Edward House, să acționeze ca „agent” al său în discuțiile cu liderii europeni. În anii 1990, administrația lui Bill Clinton și-a externalizat practic politica economică față de Rusia către un mic grup de economiști de la Harvard, care se bucurau de încrederea adjunctului secretarului Trezoreriei de atunci, Larry Summers.
Dar neajunsurile acestei abordări erau evidente încă de atunci. Unii dintre acești economiști aleși pe sprânceană au încălcat normele de etică investind în titluri rusești în timp ce îl consiliau pe Boris Elțin în privința privatizării. În cazul administrației Trump, secretarul de stat Marco Rubio a trebuit chemat pentru a-i liniști pe liderii ucraineni și europeni, indignați de proiectul de „pace” elaborat de Dmitriev și Witkoff.
Dar Trump nu are de gând să pună la îndoială adoptarea diplomației de tip crony. De-a lungul întregii sale cariere politice, și mai ales de la revenirea sa la Casa Albă, în ianuarie, Trump a manifestat un dispreț fățiș față de etică, responsabilitate și fiabilitate, văzându-și funcția ca pe un instrument de a extindere a averii personale. Deși detaliile afacerilor sale rămân opace, autoîmbogățirea ar putea fi firul roșu al politicii sale externe — un tipar pe care, fără îndoială, liderii autoritari din întreaga lume l-au observat.
În aprilie, guvernul Pakistanului a semnat un controversat acord de investiții cu World Liberty Financial, o firmă de criptomonede deținută majoritar de familia Trump, al cărei CEO este Zach, fiul lui Witkoff. În aceeași perioadă, Trump a introdus „tarifele reciproce”, în cadrul cărora Pakistanul a primit un tratament mai favorabil decât multe alte țări, inclusiv India. În iulie, administrația Trump a anunțat că a ajuns la un acord comercial cu Pakistanul.
În Oman, Qatar și Arabia Saudită, precum și în Vietnam, Trump Organization a încheiat acorduri de miliarde de dolari cu fonduri suverane și investitori locali privați. Mai mult, fondul de investiții al lui Kushner, cu sediul în Miami, a primit miliarde de dolari de la fondurile suverane din Qatar și Arabia Saudită și de la un membru proeminent al familiei conducătoare Al-Nahyan din Abu Dhabi. Ulterior, Kushner a jucat un rol important în negocierile pentru încetarea focului în Gaza.
Este imposibil de știut ce fel de afaceri vor încheia Trump și apropiații lui după un acord de pace în Ucraina, dar pactul Dmitriev-Witkoff — care stipulează că SUA vor conduce „eforturile de reconstrucție și investiții în Ucraina” — sugerează că acestea vor fi profitabile. Este posibil ca firme americane legate de Trump să fi început deja să încheie acorduri în Rusia.
Deși eforturile lui Trump pentru a se îmbogății sunt incontestabile, ar fi simplist să afirmăm că acesta este singurul motiv pentru care preferă operatorii informali și abordările neconvenționale. Este în natura regimurilor personaliste să respingă funcționarii experimentați și instituțiile statului în favoarea „outsiderilor” loiali liderului. Cu cât acest lucru continuă mai mult, cu atât infrastructura democratică a Americii va deveni mai slabă, iar politica sa externă va deveni mai imprevizibilă.
