Germania tace, România tace, Macron face

Când Emmanuel Macron a câștigat președinția Franței, celebrul filosof francez Bernard-Henry Lévi exulta într-un editorial, numindu-l „marele roman francez” pe care niciun editor „nu l-ar fi acceptat”. Doi ani mai târziu, hiperactivul lider de la Paris pare nu doar la antipodul superlativului lansat de Lévi, ci perfect integrat în apelativul lui Donald Tusk din 2008, înainte de-a exploda „Waitergate”, când rușii îl numeau pe fostul șef al Consiliului European „omul nostru de la Varșovia”.

Dintr-o altă odă închinată de Levi la acea dată, Macron ieșea tot călare pe-o transă alegorică, cu „optimismul său tineresc” în care se afla „ceva” ce „răspunde la o senzație de rău a civilizației franceze”.

Cum filosofia și politica sunt menite unui etern divorț, evoluția lui Macron în următoarele 730 de zile avea să se încadreze într-un faliment firesc al metaforei. Iar declarațiile deosebit de agresive la adresa NATO de săptămâna trecută au toate ingredientele unei demascări aproape exhibiționiste.

„Moartea cerebrală”, o carte de vizită

NATO este în „moarte cerebrală”, a spus Macron, lăsând cu gura căscată Germania și atrăgându-și iritarea subită a Poloniei.

Afirmația vitriolantă șochează nu neapărat prin faptul că a fost rostită de la cea mai mare funcție în stat, unde retorica trebuie cântărită cu atenție în palmă, ci mai degrabă că se încadrează într-un tipar al compromisului ce seamănă de-a dreptul cu un cod de supunere. Supunere față de Moscova, cu care Franța, în numele UE, vrea să reîncălzească relațiile sub auspiciile realpolitik.

Când faci ochi dulci rușilor, nu contează neapărat ce spui, ci cum ospui. Viktor Orban este un lider pe placul Kremlinului și prin limbajul sulfuros cu care atacă UE. Moscova adoră etichetele imunde, umilitoare, puse dușmanului. Să dai cu barda, să folosești lăturile, nu doar să cerți – asta este „educația sentimentală” favorită a Kremlinul în relațiile internaționale.

Iar Macron, chitit acum, după toate evidențele, pe decapitarea Germaniei în jocurile de putere din estul și sud-estul Europei, i-a oferit Rusiei o dovadă pe placul inimii. Ce poate fi mai candid decât să înfigi briceagul în inamicul existențial al nou-vechiului și vechi-noului imperialism rusesc? Ca dovadă și reacția aproape „senzuală” diplomatic a Mariei Zaharova, purtătoarea de cuvânt a Ministerului rus de Externe: „Cuvinte de aur… O definiție exactă a stării actuale a NATO”.

Fantasma Indochinei franceze

Se dă următorul scenariu scris de Macron: SUA vor reduce suportul în securitatea Europei, iar Germania nu pare dispusă să preia povara. Mai mult, Macron sugerează că Trump, alias Iuda, îi va vinde pe europeni rușilor. Atunci, argumentează el, nu ar fi mai bine să luăm o cină în familie cu Rusia și să ne negociem o poziție cât mai profitabilă pentru când va sosi ora trădării? Asta o spune șeful unui stat cu înclinații exuberante de zgârcenie în bugetul NATO.

Să ne uităm puțin pe cifre, așa cum apar în documentația NATO, cheltuielile de apărare 2012-2019: SUA pompează aproape 3,5 din PIB, în timp ce Franța investește 1,84%. Dar asta, ca fapt istoric divers, face parte și dintr-o traiectorie sinuoasă a Franței, care a avut constant o relație dificilă cu NATO. În 2009, Franța a revenit în structura militară a NATO după o pauză de 43 de ani, timp în care alesese să fie doar un simplu stat membru. Adică, beneficia de Articolul 5 al apărării colective, dar nu punea osul la bătaie în misiuni militare.

Este drept că, la momentul preluării funcției, Macron a primit o Franță irelevantă internațional, cum nu pare să mai fi fost de la pierderea Indochinei franceze încoace. Macron s-a remarcat în politica de pe Sena, înainte de-a ocupa scaunul de președinte, ca un reformator radical, iar acum încearcă să imprime o tracțiune de această natură țării sale și în nisipurile mișcătoare ale relației euro-ruse. Problema este că e ușor să fii reformist pe speze proprii, dar devii periculos când o faci de la nivelul unui bloc comunitar plin de state membre cu vulnerabilități specifice și sechele îndelung testate în relația cu tancurile Rusiei.

Alt aspect: când UE a impus sancțiuni Moscovei după anexarea Peninsulei Crimeea, Rusia a răspuns cu sancțiuni pe produse alimentare europene. Bumerangul a izbit în rețeaua Danone din Rusia, unde compania franceză a achiziționat în 2010 cel mai mare producător de produse lactate de pe piața rusă, Prostokvashino, la mare căutare în special în frigiderele din Siberia. Se înțelege: presiunea mediului de afaceri e mare pe umerii lui Macron. Șefii din Total, Société Générale, Air Liquide, Renault, Auchan s-au cam săturat de această poveste de uzură a disensiunilor dintre UE și Rusia, atât de neprofitabilă în conturi.

Cobaii din Balcani

Schimbările de paradigmă pe care le vânează Macron au nevoie și de cobai colaterali pe care să-și testeze forța. Ei bine, Franța și-a găsit cobaii: Macedonia de Nord și Albania, cărora le-a trântit ușa în nas, opunându-se negocierilor de aderare la UE și făcând țăndări circa două decenii de eforturi diplomatice. Faptul că Franța caută să arunce o ancoră strategică în Balcanii de Vest frizează umorul negru, deoarece Parisul abia dacă a întreținut o prezență diplomatică anemică în dosarele complicate ale regiunii. Dar asta nu contează cât timp nu ești tu cel care așteaptă parafa zeilor. Cinismul e știința de a-i ignora pe cei mici. Cum o făcea și președintele Germaniei, Frank-Walter Steinmeier, pe vremea când era ministru de Externe: ori de câte ori bătea palma cu Serghei Lavrov pe diverse subiecte est-europene, sacrifica un pion nesemnificativ numit Republica Moldova. Pentru că unionismul german, nu-i așa?, e cu ștaif, pe când cel românesc e cu ițari, deci dispensabil.  

Între timp, la Berlin, tăcerea Angelei Merkel atinge cote asurzitoare, iar ecourile se aud până în redacția Le Point. Alura politică a cancelarului german a intrat la apă și atârnă acum ca o zorzoană ruginită. Poate că Merkel, adeptă de neînduplecat a prudenței, mai speră la o ultimă „renaștere”, dar energia ei este pe terminate, la capătul unei cariere politice fulminante, dar teribil de epuizantă. În plus, după cum arată atmosfera din CDU, camarila ultraconservatoare din partid lucrează de zor în a-i pune bețe-n roate la șefia Guvernului, cântându-i deja prohodul.

Cu aceeași dibăcie tace și Bucureștiul. MAE nu a avut nicio poziție față de „moartea cerebrală” a NATO. Altfel spus, rămâne de văzut la bursa pariurilor cum ne va afecta heirupul lui Macron și pârghiile sale de influență din România.

Până atunci, să aruncăm o privire pe fereastră: în Europa de Est încearcă să se nască un nou dealer de națiuni.

Nu uitați! Suntem țară de linia întâi!