Ce lasă 2019 și ce va aduce 2020? Paul Ivan: NATO nu e în moarte clinică. În 2016, Macron voia ridicarea sancțiunilor impuse Rusiei

Sursa: Facebook

Anul care tocmai a debutat „va aduce și o Uniune mai mică și mai puțin influentă pe scena internațională”, relația Uniunii Europene cu Turcia va rămâne pe mai departe una complicată, iar dinspre Republica Moldova e de așteptat să apară „ceva mai puține episoade spectaculoase”, consideră expertul Paul Ivan, într-un interviu acordat Universul.net.

Analist la European Policy Center și cu experiență în MAE de la București, Paul Ivan abordează și poate cea mai controversată declarație a anului 2019 – diagnosticul de „moarte cerebrală” a NATO, pus de președintele francez, Emmanuel Macron. „Ar trebui poate să ne amintim și că ministrul economiei Emmanuel Macron se exprimase la acea vreme (2016) pentru ridicarea sancțiunilor UE impuse Rusiei”, punctează expertul român.

Universul.net: „Închiderea” anului 2019 a închis și în același timp a deschis unele dintre marile dosare din politica internaționale. Unul dintre ele este Brexit. Având în vedere cum s-a tranșat tema aceasta prin alegerile de la mijlocul lui decembrie, ce este cel mai probabil să aducă 2020?

Paul Ivan: Anul 2020 va aduce ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană dar cu siguranță nu va duce la dispariția problemei Brexit.

Marea Britanie va ieși din UE dar va trebui să negocieze un nou acord cu Uniunea privind termenii relației bilaterale iar aceste negocieri nu vor nici ușoare și nici scurte. 2020 va aduce și o Mare Britanie divizată intern, mai izolată și mai puțin influentă în politica internațională.

Paul Ivan

Brexitul va aduce și o Uniune Europeană care își pierde a doua economie ca mărime, cu urmările de rigoare inclusiv asupra bugetului UE, care își pierde una din cele două puteri militare și nucleare din Uniune și unul din cele două state membre permanente ale Consiliului de Securitate al ONU. Prin urmare, 2020 va aduce și o Uniune mai mică și mai puțin influentă pe scena internațională.

Pentru românii aflați în Marea Britanie cum se poate traduce ceea ce urmează? Președintele Iohannis s-a declarat mulțumit de victoria conservatorilor. Pe ce s-a bazat?

Victoria conservatorilor clarifică oarecum poziția Marea Britanii pe acest subiect. Cum o schimbare semnificativă a opțiunilor alegătorilor britanici pe chestiunea ieșirii din Uniunea Europeană nu s-a produs, așteptarea este că noul guvern Johnson va respecta acordul cu UE pe care l-a negociat și la care a ajuns în octombrie 2019. Acesta oferă o serie de protecții cetățenilor europeni (și celor britanici) precum dreptul la ședere. Astfel, cetățenii români rezidenți în Marea Britanie ar urmă să își păstreze acest drept după ieșirea Marea Britanii din Uniunea Europeană.

Există un triunghi complicat în care e prinsă Uniunea Europeană : relația cu Turcia și Rusia. Să începem cu prima. Spuneați la un moment dat că “regimul de la Ankara și-a pierdut de mult interesul și o bună parte dintre europeni nu își doresc nici ei acest lucru”. Dar asta era în 2016. Spre ce s-au îndreptat lucrurile în cei trei ani scurși?

Ce spuneam în 2016 rămâne valabil, relația bilaterală rămâne una dificilă, Turcia este în continuare stat candidat UE și primește fondurile de preaderare ce îi revin dar nici una dintre cele două părți nu crede că această perspectivă este una realizabilă.

Turcia este un vecin și un partener foarte important al Uniunii, fapt evident inclusiv în sensibilul dosar al migrației, dar deteriorarea situației interne din această țară și o politică externă contondentă și pe alocuri agresivă limitează dezvoltarea relațiilor bilaterale.

Poate cea mai spectaculoasă evoluție, în chestiunea Turcia, a fost deteriorarea relației cu SUA. Ce poate obține Ankara de pe urma degradării relației cu Washingtonul?

Ankara poate obține o îmbunătățire a relațiilor cu Rusia, cu tot ce implica aceasta, o Rusie mai cooperantă în Siria și pe alte dosare internaționale, acces la armament rusesc, acces la resursele naturale ale Rusiei, inclusiv gaz, acces neîngrădit pe piața rusă pentru produsele și firmele turcești etc..

Președintele Erdoğan poate obține și susținere populară din partea unei părți a electoratului care din diverse motive percepe SUA într-o lumină mai negativă decât Rusia. Ar fi de dorit ca decidenții de la Ankara să se aplece mai mult și asupra a ceea ce Turcia poate pierde de pe urma degradării relațiilor, nu doar cu SUA dar și cu restul aliaților NATO.

Pe chestiunea Rusia, 2019 a fost marcat de semnalele date de președintele Emmanuel Macron. Ce agendă are Franța în clipa de față? Ne interesează direct acest lucru în condițiile în care Bucureștiul pare, poate mai repede decât se preconizase, în situația de a merge pe sârmă între planurile motoarelor UE și cele ale SUA.

În privința relațiilor cu Rusia, nu aș vrea să diminuez importanța recentelor semnale ale președintelui francez, dar nici nu cred ca ar trebui să fie principalul lucru pe care îl reținem din anul acesta. Trebuie spus că în privința Rusiei dar nu numai, președintele francez a exprimat recent idei care s-au mai auzit la Paris.

O Franță deschisă cooperării cu Rusia și sceptică față de o prezență puternică a SUA în Europa nu este tocmai ceva nou. Ar trebui poate să ne amintim și că ministrul economiei Emmanuel Macron se exprimase la acea vreme (2016) pentru ridicarea sancțiunilor UE impuse Rusiei.

Contextul acesta istoric, care ține de relațiile bilaterale ruso-franceze și de o anumită fascinație față de Rusia a multor intelectuali francezi, unii apropiați președintelui, este important.

Franța se află la o anumită distanță față de Rusia și, conform președintelui francez, nu se simte amenințată de aceasta. Franța este mai interesată de vecinătatea sudică a Europei și de amenințările care provin din această direcție, în primul rând terorismul radical islamic.

În viziunea lui Macron, Uniunea Europeană ar avea de câștigat de pe urma îmbunătățirii relațiilor cu Rusia, care ar preveni și o alunecare a acesteia din urmă într-o alianță și mai strânsă cu China, care ar lasă UE și mai expusă pe relația cu China, pe lângă relația dificilă pe care o are cu SUA președintelui Trump.

Prin urmare, poziția sa pare a fi motivată și de o anumită înțelegere a evoluțiilor geopolitice globale, care nu este neapărat împărtășită de alți lideri occidentali, cel puțin nu în totalitate.

Apoi, președintele Macron este tot mai frustrat de acțiunile unilaterale ale Statelor Unite, precum retragerea SUA din acordul de la Paris asupra climatului, retragerea din acordul privind Iranul – ambele, priorități și succese diplomatice ale Franței și Uniunii Europe, sau retragerea militară necoordonată din Siria.

La acestea se adaugă frustrări legate de acțiunile altor aliați precum pătrunderea Turciei în Siria sau ceea ce liderii francezi percep ca fiind imobilismul Germaniei privind reformarea UE.

Acest climat de slăbire a coeziunii politice a alianței occidentale a contribuit probabil la această exprimare directă a președintelui Macron asupra mai multor subiecte de politică internațională. Rămânând vigilenți, nu ar trebui nici să exagerăm rusofilia președintelui francez sau a Franței. Președintele francez și-a început mandatul cu poziții critice la adresa Rusiei care se implicase în campania prezidențială franceză încercând să-i submineze campania și să o sprijine pe contracandidata acestuia, Marine le Pen.

De asemenea, mai recent, președintele Macron s-a opus unei reintegrări rapide a Rusiei în G7, cerută de președintele american Trump cu ocazia ultimului summit al G7. Practic am avut cu această ocazie un președinte francez mai puțin favorabil Rusiei decât cel american.

Franța a susținut de asemenea deciziile NATO privind întărirea francului estic al Alianței și cooperează strâns cu Statele Unite în domeniul militar, pe multiple teatre de operații și în special în Africa.

Trebuie spus de asemenea că unele din mesajele recent exprimate de președintele francez privind Rusia nu au fost tocmai bine primite de establishment-ul diplomatic și de securitate al Franței și nu au avut un ecou pozitiv în cadrul UE sau NATO, dimpotrivă.

Este NATO în „moarte clinică”? Acest diagnostic a fost pus de un politician, dar cum se vede Alianța în comunitatea experților?

Nu, NATO nu este în „moarte clinică”, dar în ciuda unor evoluții pozitive legate de reacția la agresiunea Rusiei în Ucraina, Alianța se confruntă cu importante provocări interne. Unele din aceste provocări sunt legate de statele NATO cu cele două mai mari armate, Statele Unite și Turcia.

Lipsei de previzibilitate și unilateralismului președintelui american i se alătură o Turcie care acționează la rândul său tot mai unilateral și care pare mai puțin dispusă să țină seama de interesele de securitate ale aliaților săi.

În acest climat de slăbire a coeziunii politice a alianței, interviul dat de președintele Macron revistei The Economist și enunțurile ulterioare au devoalat unele tensiuni din cadrul NATO, legate și de percepțiile uneori diferite ale state membre asupra amenințărilor cu care se confruntă.

Așezarea geografică contează. Este firesc ca România, statul membru NATO și UE aflat cel mai aproape și de Crimeea și de Donbas, să fie mai preocupată de amenințările din est față de cele din sud. Nu este cazul pentru toate statele membre NATO. Această diversitate de percepții face cu atât mai necesară dublarea colaborării dintre structurile militare cu un mai activ dialog politic la nivelul liderilor alianței.

Cunoașteți situația din Republica Moldova. Chișinăul va trece prin alegeri prezidențiale în 2020, după două episoade spectaculoase în 2019 – formarea Guvernului Maia Sandu și căderea lui. Mai e loc pentru o a treia (un al treilea), în anul care începe?

Deși scena politică din Republica Moldova este una instabilă și câteodată surprinzătoare, mă aștept la ceva mai puține episoade spectaculoase în 2020.

Trebuie spus că asemeni altor state din regiune, Republica Moldova a cunoscut și în trecut alternanțe la putere, între partide sau blocuri de partide de dreapta și de stânga, în accepțiunea din Republica Moldova a acestor termeni.

Dincolo de aceasta, ce vedem în această perioadă și ce e probabil să continue anul următor este consolidarea puterii și acapararea instituțiilor de către președintele pro-rus Igor Dodon și aliații săi, practic o mutarea a controlului asupra instituțiilor de la fostul om forte al politicii de peste Prut, oligarhul Vladimir Plahotniuc, către Dodon.

Acest control nu se manifestă doar în cazul instituțiilor statului și a sistemului de justiție ci și în economie și pe piața media, președintele Dodon acumulând o parte semnificativă a acesteia din urmă. Aceasta nu va duce în mod evident la o “de-oligarhizare” a țării, scopul asumat al temporarei alianțe politice între blocul de dreapta ACUM și Partidul Socialiștilor de la mijlocul acestui an, ci la o schimbare a oligarhului-șef.

Aceste procese au potențialul clar de a încetini și de a da înapoi reformele pe care Republica Moldova și le-a asumat în relația cu Uniunea Europeană, cu care a semnat un complex acord de asociere.

Consecințele unei stagnări se vor manifesta printre altele printr-o continuare a golirii țării de tineri și în general, de o parte a populației active.

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here