VIDEO | Jurnalistul BBC care a dezvăluit lumii ruptura din PCR. Cum a scos din România scrisoarea lui Brucan și mărturii despre Brașov 1987

Sursa: „Fototeca online a comunismului românesc” Cota: 58/1970
  • A contribuit Alison Mutler

O întâlnire cu Silviu Brucan, demnă de filmele cu spioni, tocmai când bătrânul comunist o rupea cu clanul Ceaușescu. O goană nebună pe străzile Brașovului, intervievând oameni despre protestul muncitorilor de la Brașov, chiar sub nasul Securității. Și o călătorie de infarct cu trenul, de la Brașov la Budapesta, în care linia dintre viață și moarte s-a subțiat aproape până la a deveni invizibilă.

  • Nick Thorpe, unul din jurnaliștii-fanion ai BBC, a povestit, pentru Universul.net, cum a scos scrisoarea incendiară a lui Brucan din România comunistă, în care acesta critica situația din țară, și cum a făcut din revolta de la Brașov un eveniment de talie internațională.
  • Cum a decurs revenirea lui Nick Thorpe în România, în zilele lui decembrie 1989, în episodul următor, pe Universul.net.

Contrabanda geopolitică printre zăbrelele Cortinei de Fier

Zeci de procurori și zeci de securiști au fost puși de regimul comunist pe urmele muncitorilor brașoveni care, în noiembrie 1987, au îndrăznit să protesteze, sătui de condițiile „minunate” în care trăiau. Urmarea: arestări, schingiuiri în beciurile Securității, deportări și familii hărțuite. Calvarul s-a încheiat abia doi ani mai târziu.

Dar dacă Revoluția din decembrie 1989 n-ar fi venit, teroarea s-ar fi putut prelungi la infinit.

Corespondentul BBC de la Budapesta a trăit atunci unul dintre cele mai spectaculoase episoade din cariera sa, o carieră forjată în spatele Cortinei de Fier.

De fapt, în noiembrie 1987, Nick Thorpe a jucat un rol crucial: a exportat în Vest realitatea găunoasă a lagărului socialist din România. O lovitură extremă pentru Ceaușești.

Nick lucra la acea vreme pentru postul britanic, dar și pentru cotidianul londonez The Independent. Nu era un naiv, știa prea bine că munca de corespondent în Est nu avea nimic în comun cu cea de jurnalist în Vest.

Îți trebuia fibră de contrabandist și o rezistență inumană la erupțiile vulcanice de adrenalină. Două limite pe care Nick Thorpe le-a testat în două momente critice:
scoaterea din țară, pe sub nasul Securității, a scrisorii-protest semnată de Silviu Brucan, operațiune împânzită de scene demne de seria James Bond,
culegerea de informații despre protestului care a zguduit regimul și intervievarea unuia dintre muncitorii implicați.

În aceste zile de decembrie 2019, când se împlinesc 30 de ani de la Revoluție, Nick Thorpe s-a aflat în redacția Universul.net.

Jurnalistul de la BBC a povestit cum s-a întâlnit cu Silviu Brucan, condițiile conspirative în care a fost pregătit momentul, dar și aventura extremă din trenul de Budapesta. O călătorie de neuitat, în care ascunderea peticului de hârtie înmânat de Brucan l-a adus la disperare, punându-l în ipostaze greu de imaginat.

Dar încălzirea și-o făcuse pe străzile Brașovului de după protestul-șoc al muncitorilor. Cu securiștii pe urme și la vedere, Nick Thorpe și o colegă americancă, de la agenția UPI, și-au jucta rolul până la capăt: au cules informații de la oamenii de pe stradă într-o manieră inedită… chiar și pentru niște corespondenți obișnuiți cu atmosfera și pericolele din lagărul socialist.

Interviu cu Nick Thorpe

Pe sub „timpanele” Securității, în Ambasada Marii Britanii din București

  • Am sosit la București în noiembrie 1987. Nu era prima mea vizită aici, dar a fost una dintre cele mai dramatice. Încă din prima seară am fost invitat la Ambasada Marii Britanii, alături de colega mea Patricia Koza, de la agenția agenția de presă americană UPI.
  • Acolo am povestit una-alta cu un diplomat britanic, iar la un moment dat, în acea seară, în timp ce beam bere, mi-a împins cartea de vizită, făcându-mi un semn cu mâna să o întorc. Iată-ne, așadar, în 1987, la București, unde un diplomat britanic nu se simte în largul său să vorbească liber nici măcar în incinta ambasadei sale.
  • Pe acea carte de vizită, pe verso, era scris un nume, Silviu Brucan, o adresă, Parcul Herăstrău din București, și un număr de telefon. Din gesturile diplomatului ne-am dat seama că nu era cazul să punem întrebări pe acest subiect. A procedat discret pentru ca „ascultătorii” să nu afle despre ce e vorba.

Acasă la Silviu Brucan

  • A doua zi am sunat la acel număr, dar nu de pe un telefon din hotel, ci din stradă, de la un post public, situat în apropierea hotelului Intercontinental și a stației de metrou. Profesorul Brucan a fost curios să știe unde activez ca jurnalist. Reprezentam la acea vreme BBC și cotidianul The Independent, iar Pat Koza, UPI. Ne-a invitat acasă la el, ne-am dus, iar prima sa întrebare acolo a fost: dumneavoastră știți cine sunt? A trebuit să admitem că habar n-aveam cine era. Atunci, ne-a plimbat pe holul casei sale și ne-a arătat fotografii cu el alături de Richard Nixon, Gerald Ford, apoi ne-a înmânat două foi de hârtie: pe una era CV-ul său, iar pe cealaltă o declarație pe marginea evenimentelor de la Brașov care avuseseră loc cu 10 zile înainte.
  • În Vest erau puține informații despre ceea ce s-a întâmplat la Brașov, era extrem de greu să scoți informațiii din România lui Ceaușescu.
  • Așadar, eram acasă la profesorul Brucan, ne-am așezat și am citit cele două foi de hârtie pe care ni le pregătise. Una îi descria trecutul de comunist, marxist, fost șef al oficiosului Scânteia, trecutul său glorios de diplomat care a reprezentat România în USA și la ONU, ca și statutul de membru al Comitetului Central al Partidului Comunist Român. Apoi am trecut la cea de-a doua coală, unde era scris că paharul suferinței clasei muncitoare a început să dea pe-afară.
  • În esență, era vorba de o scrisoare remarcabilă și de ruptura dintre un personaj foarte apropiat de regim și acel regim. Un personaj care spunea că sărăcia și suferința din România lui Ceaușescu erau deja prea mult. Ca marxsist, domnul Brucan se temea de ruptura dintre poporul român și partid, al cărui membru de vază încă era.
  • Profesorul Brucan a discutat cu noi și off the record despre ceea ce se petrecuse la Brașov. Ne-a dat o mulțime de detalii și, de altfel, a fost primul orificial comunist român care a recunoscut că ceva se întâmplase la Brașov.

Drumul spre Brașov și securistul care voia să fie văzut

  • După întâlnire, eu și Pat ne-am temut că dacă află Securitatea că suntem în posesia acelei scrisori am putea să ne trezim implicați într-un accident. Ne temeam de ceea ce ni s-ar fi putut întâmpla din punct de vedere fizic, de faptul că Securitatea ar fi încercat să ne oprească să scoatem acea scrisoare din România.
  • Ca atare, am decis să nu o facem publică decât după ce ajungem la birourile noastre – eu la Budapesta, iar Pat la Varșovia.
  • Înainte de asta, însă, trebuia, voiam să mergem și la Brașov. Am închiriat o mașină, iar înainte de a pleca am dat un interviu la Agerpres, agenția de știri a Partidului Comunist. Am fost întrebați ce planuri avem și le-am spus destul de deschis că intenționăm să mergem și la Brașov. La care, ni s-a spus că nu se întâmplase nimic la Brașov. Le-am răspuns că auzisem niște zvonuri, că suntem jurnaliști, colegi de breaslă… Sigur că trebuie să mergeți, ni s-a răspuns, sunteți într-o țară liberă.
  • Am ajuns la Brașov, unde ninsese, și ne-am cazat în singurul hotel din oraș unde ni s-a permis să stăm, se numea atunci Hotel Carpați. Am ieșit în oraș încercând să aflăm informații despre ce anume se întâmplase la Brașov. Am fost urmăriți îndeaproape de un tip cu un hanorac mare. Trăisem și până atunci în Europa de Est, în Ungaria, mai vizitasem România de câteva ori, așa că eram destul de obișnuit să fiu urmărit. Mi se întâmplase de multe ori, dar acest bărbat nu era genul obișnuit de urmăritor. În mod normal, evită să fie observați, însă omul acesta voia să știm că el e în preajmă. Voia să ne intimideze și să ne împiedice astfel să vorbim cu lumea.

Metoda incredibilă prin care BBC și UPI au făcut interviurile în plină stradă, sub ochii securiștilor

  • În aceste condiții, am recurs la câteva trucuri. Acceleram brusc, abordam pe câte cineva de pe stradă, în limba germană, franceză sau engleză, astfel: Scuzați-mă, ne puteți spune că să ajungem la Biserica Neagră? Suntem jurnaliști din America, Marea Britanie, ce s-a întâmplat săptămâna trecută? Într-o singură propoziție și repede. Unii se îndepărtau de noi, alții ne spuneau cum se ajunge la Biserica Neară. Unul sau doi oameni curajoși ne-au răspuns: luați-o la stânga, la dreapta, înainte, 10.000 de oameni în stradă, mulți oameni au fost arestați. Apoi mergeau mai departe, noi mulțumeam politicos…
  • Astfel am încercat să colectăm informații.
  • La un moment dat, un om ne-a răspus: 10.000 de oameni în stradă, proteste mari, o grămadă de arestări, să ne întâlnim la stația de autobuz de acolo în seara asta la ora 9.
  • Acel bărbat era Mihai Bârsan, muncitor la fabrică și unul dintre muncitorii care au luat parte la acea izbucnire spontană de furie împotriva regimului Ceaușescu.
  • Vorbea engleza destul de bine, iar la momentul potrivit am sărit toți în autobuz. Nu i-am vorbit cât am fost în autobuz, ne-am așezat la oarecare distanță de el. Nu era niciun semn că securistul cu hanorac, care ne urmărise toată ziua, era și el în autobuz. Am coborât apoi la aceeași stație și, cu grijă, am mers după el (Mihai Bârsan – n.r.) până la blocul în care locuia. Am povestit cu el până la ora 2 noaptea. Mihai ne-a spus tot ce se întâmplase în timpul protestelor.
  • A doua zi am luat trenul de la Brașov spre Budapesta, iar colega mea, Pat Koza, a plecat la București, de unde urma să zboare la Varșovia. Ne-am înțeles să discutăm după ce fiecare ajunge la destinație. Eram însă destul de speriați de ceea ce ni s-ar putea întâmpla și nu doar pentru că aveam această scrisoare a lui Brucan, ci și pentru că de acum aveam informații de la un martor ocular despre ceea ce se petrecuse la Brașov, evenimente care aveau să fie de fapt un precursor a ceea ce urma să se întâmple în decembrie 1989, lucru pe care, bineînțeles, la acea oră nu îl bănuiam. Așadar, ne temeam amândoi că ni s-ar putea întâmpla, că ni s-ar putea înscena un accident.
  • Nu dormisem deja de două zile, dar încercasem să memorez scrisoarea lui Brucan în caz că ar fi fost găsită asupra mea și confiscată la graniță.

Nebunia din trenul de Budapesta

  • Am urcat în tren, cred că era ora 22.00, aveam bilet la clasa I. Stăteam înghesuit acolo, iar la un moment dat am simțit ceva rece picurându-mi în cap. Mi-am pus mâna pe cap și am văzut ce era: era sânge. Sânge rece îmi picura pe cap dintr-un pachet aflat deasupra mea, pe etajera pentru bagaje. În starea psihică în care mă aflam la acel moment, mi-am imaginat că asta făcea parte cumva dintr-un soi de plan ticluit de Securitate pentru a-mi face viața încă și mai groaznică.
  • I-am întrebat pe oamenii de compartiment al cui e pachetul respectiv, învelit în hârtie de ziar și din care-mi picura sânge pe cap. Nu l-a revendicat nimeni, dar nici eu nu aveam de gând să stau așa într-o călătorie atât de lungă până la Budapesta. Îmi imaginasem chiar că la mijloc era o manevră prin care să pot fi acuzat de vreo crimă.
  • Am luat coletul, am ieșit pe coridorul vagonului, am deschis ușile compartimentului vecin și l-am înghesuit sub una dintre banchetele de acolo, luându-i prin surprindere pe pasageri. Eram atât de obosit, încât am adormit imediat.
  • Următorul lucru pe care mi-l amintesc este că m-am trezit la granița cu Ungaria și auzeam vameșii umblând pe holul vagonului. Nu mai era nimeni în compartimentul meu, ceilalți pasageri coborând pe parcurs.

Aproape prins în flagrant

  • Era ora 3 dimineața și îi auzeam pe militari venind, iar eu încă aveam în buzunarul interior al hainei scrisoarea lui Brucan. Plănuisem ca până voi ajunge la graniță să o ascund undeva, însă nu știam unde.
  • Așa că m-am dus rapid la toaleta de la capătul vagonului, căutând acolo un loc în care să o ascund. Era un loc destul de neplăcut, în unele trenuri lucrurile s-au mai îmbunătățit prea mult nici până acum.
  • Ca măsură de precauție, înainte de a trece la ascunderea scrisorii, mi-am dat pantalonii jos pentru a avea un alibi în caz că apare vreun grănicer.
  • Așadar eram cu pantalonii dați jos, încercând să ascund bucata de hârtie în spatele oglinzii, care mi s-a părut la acel moment cea mai bună ascunzătoare, când, dintr-o dată, mă trezesc cu un soldat care izbește ușa de la baie și o deschide. Ușa era încuiată, dar în urma loviturii s-a deschis. Și iată-mă cu pantalonii jos până la glezne și cu mâinile ridicate, ca și cum aș fi fost vinovat, și cu jumătate din scrisoarea lui Brucan înghesuită după oglindă. Era un soldat tânăr, în uniforma obișnuită de proaspăt recrut. Și-a cerut scuze imediat și a plecat.
  • Nu știam dacă mă văzuse încercând să ascund scrisoarea lui Brucan, deci nu mai știam ce să fac.
  • Am scos totuși scrisoarea de după oglindă și m-am întors cu ea în compartimentul meu cel gol.

Scrumiera salvatoare

  • Încercând să gândesc rapid, am mototolit-o în mână și am aruncat-o în scrumiera din compartiment. Era plină de scrum, mucuri de țigară și coji de măr. Am înghesuit hârtia acolo și am acoperit-o cu gunoiul. În acel moment a intrat în compartiment un ofițer în uniformă. M-a întrebat cum mă cheamă. Nu știam ce va urma: Voi fi dat jos din tren, voi dispărea în mâinile Securității…
  • Mi-au verificat pașaportul, mi-au percheziționat bagajul. Cel mai mult i-a interesat agendele mele cu notițe, mi-au și luat una sau două. Dar pe mine m-au lăsat în pace. Scrisul meu de mână este destul de greu de descifrat. Chiar dacă aveam notate acolo și numere de telefon, inclusiv pe al lui Brucan, avusesem grijă să le deghizez, astfel încât dacă ar fi fost verificate nimeni să nu își dea seama ce e acolo.
  • În primul rând îmi doream să nu știe nimeni că vorbisem cu Mihai Bârsan, la Brașov.
  • După o jumătate sau trei sferturi de oră mi-au fost aduse valiza, agendele și, spre ușurarea mea, mi-a fost înapoiat pașaportul, mi-au spus la revedere, iar trenul a pornit spre Budapesta.
  • Odată ajuns acolo, am mers acasă, am sunat-o pe Pat, care și ea ajunsese cu bine la Varșovia și cu care m-am coordonat în vederea publicării materialelor – scrisoarea lui Brucan și informațiile de la prima mână cu privire la ceea ce se întâmplase la Brașov.

„Minunile” care se lasă așteptate

Europa Liberă a făcut, recent, un bilanț necosmetizat a evoluției dosarului Brașov după Revoluție: „Peste 20 de procurori din perioada regimului comunist și zeci de profesioniști ai Securității și Miliției lui Ceaușescu au fost implicați în înăbușirea Revoltei de la Brașov din 1987. Dosarul în care sunt cercetați torționarii muncitorilor brașoveni a fost transferat acum un an la Secția Specială de Anchetare a Magistraților, deși Parchetul Militar audiase circa 600 de martori. Nu există niciun vinovat, doar cele 61 de victime plus familiile lor hărțuite în ultimii ani ai regimului Ceaușescu. Torționarii lor, care mai sunt încă în viață, se bucură de pensiile speciale date, în ultimii ani, în mod egal, militarilor care au fost în Afganistan, polițiștilor care au fost în Kosovo, foștilor milițieni sau foștilor ofițeri de securitate”.

Revolta de la Brașov, în Raportul Comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste

  • Ultimul mare protest muncitoresc, izbucnit pe fondul unei frustrări profunde a populaţiei în condiţiile crizei structurale a regimului comunist, a avut loc la Braşov, pe data de 15 noiembrie 1987. A fost un protest care, prin amploarea sa, a zguduit nu numai întrega Românie, chinuită de frig, foame şi frică, ci şi opinia publică occidentală, care datorită semnalului de alarmă tras la Braşov a înţeles în ce mizerie cruntă se zbătea populaţia acestei ţări. Revolta a izbucnit la Uzina de Autocamioane „Steagul Roşu” în dimineaţa zilei respective.
  • Conform mărturiilor unor participanţi direcţi, încă din seara zilei de 14 noiembrie li se comunicase muncitorilor din schimbul al III-lea că salariile le vor fi diminuate cu 30% din cauza depăşirii cheltuielilor de producţie planificate56. În acelaşi timp, muncitorilor din schimbul III li s-a cerut să rămână în fabrică pentru a vota, împreună cu muncitorii ce urmau să intre în schimbul I, în alegerile locale ce se organizau în ziua următoare, duminică, 15 noiembrie 1987. Vestea diminuării salariilor i-a revoltat pe muncitori, care au cerut explicaţii de la conducerea întreprinderii. Iniţial, grupul de protestatari număra aproximativ două sute de muncitori, dar în momentul în care grupul a ajuns în faţa clădirii administrative a uzinei,martorii oculari vorbesc despre o mulţime de câteva mii de oameni, adunaţi din diverse secţii.
  • Conducerea uzinei a refuzat să discute cu muncitorii revoltaţi. Prin urmare, după ce au spart câteva geamuri ale clădirii administrative, greviştii au decis să se deplaseze către clădirea Comitetului Judeţean de Partid Braşov. Un grevist îşi aminteşte că din mulţimea de 7-8000 de oameni au pornit spre centrul oraşului doar 2-30057.
  • În acelaşi timp, participanţii povestesc că, după ieşirea grupului de protestatari pe poarta uzinei de autocamioane, pe parcursul a câtorva sute de metri străbătuţi pe Calea Bucureşti în direcţia centrului Braşovului, numărul manifestanţilor a crescut rapid, astfel încât, atunci când au ajuns în fată Comitetului Judeţean de Partid, mulţimea număra aproximativ 8000 de oameni. Trebuie menţionat faptul că, odată ieşiţi pe poarta uzinei, greviştii au început să cânte „Deşteaptă-te, române”. Potrivit unuia dintre participanţi, atunci când mulţimea a ajuns în faţa Comitetului Judeţean de Partid s-a strigat pentru prima dată „Jos Ceauşescu!” şi „Jos dictatura!”. Apoi, protestatarii au pătruns în clădire, de unde au început să arunce publicaţii oficiale ale PCR, cărora cei de afară le-au dat foc. După cum afirma un participant, Marius Boieriu: „Cred că au fost câteva mii de kilograme de propagandă comunistă arse acolo în faţa Comitetului Judeţean din Braşov”. Un alt aspect deosebit de important, semnalat de către toţi participanţii la evenimentele de la Braşov, este rapiditatea cu care populaţia oraşului s-a alăturat protestului şi şi-a dovedit solidaritatea cu muncitorii revoltaţi. Reprimarea revoltei a început în jurul prânzului, odată cu apariţia trupelor USLA dotate cu căşti şi scuturi.
  • Potrivit martorilor oculari, trupele de intervenţie au folosit gaze lacrimogene şi tunuri cu apă. Intervenţia a durat între două şi patru ore, astfel încât protestul sa încheiat în cursul după-amiezii, pe data de 15 noiembrie. Ca urmare a revoltei muncitoreşti de la Braşov, 62 de muncitori au fost deportaţi. Comparând filmul evenimentelor, se poate constata că protestul de la Braşov, din noiembrie 1987, a fost asemănător celui din bazinul minier Motru, din octombrie 1981. Un grup relativ numeros de muncitori, afectaţi direct de măsurile economice luate de autorităţi şi care nu au primit un răspuns satisfăcător din partea conducerii întreprinderii de stat respective, au luat hotărârea de a se deplasa la sediul consiliului de partid local. Pe drum, muncitorilor li s-au alăturat numeroşi localnici, inclusiv femei şi copii. Odată ajunşi în faţa sediului consiliului de partid local, mulţimea furioasă a trecut la acţiuni violente (spargerea geamurilor, incendierea literaturii de propagandă comunistă, devastarea birourilor şi a bufetului etc.).
  • Aceste acţiuni violente au oferit autorităţilor pretextul de a interveni în forţă şi de a reprima revolta la capătul a câtorva ore de confruntări. Ulterior, cei mai activi protestatari au fost arestaţi, condamnaţi şi deportaţi în regiuni îndepărtate din ţară pentru a sparge solidarităţile create în timpul revoltei. Revolta muncitorească de la Braşov a constituit un moment de cotitură, mai ales prin numărul impresionant de reacţii interne şi externe.
  • Documentul integral – AICI

6 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here