Unde ne prinde, geostrategic, împlinirea a 30 de ani de la Revoluție

Au câștigat rușii partida geopolitică în care, în decembrie 1989, reușiseră să fure startul, beneficiind de cele câteva decenii în care își infiltraseră oamenii la cel mai înalt nivel al structurilor de la București?

Cum arată de fapt bilanțul necenzurat al evoluției României la 30 de ani de la Revoluție, în condițiile în care Moscova a refuzat în tot acest timp să declare închis „șantierul” operațiunilor speciale din țara noastră?

Și ce ne rezervă până la urmă viitorul, dacă e să-i anticipăm profilul pornind de la ceea ce ne rezervă în primul rând prezentul?

Un răspuns scurt la toate acestea ar suna astfel: Avem motive serioase de optimism.

• Ambasadorul SUA, Adrian Zuckerman, a participat în seara de 22 decembrie 2019 la evenimentul Memorial 22 Decembrie 1989: Suntem alături de ei! şi a citit numele câtorva dintre martirii Revoluției din decembrie 1989.
• Fostul sediu al CC a fost dat, în premieră, pe mâinile poporului, la 30 de ani de la Revoluție. O zi în care românii au putut vedea cu ochii lor de unde au fost călcați în picioare de Tovarășu’ și Tovarășa. Cu aceeași ocazie, au avut pentru câteva clipe ocazia să simtă întunericul și răceala beciurilor în care au fost schingiuiți contestatarii curajoși ai regimului comunist.
• Gelu Voican Voiculescu, unul din tartorii post-decembriști din clica lui Iliescu, a simțit pe țeasta sa cât poate costa până la urmă sfidarea. Un episod care, cumva ca bonus, a pus și mai bine în lumină legăturile-i nepieritoare cu Moscova, mai ales prin prisma unei secvențe de-a dreptul casnice.

La 30 de ani de la Revoluție, chiar dacă pe alocuri mai persistă unele neclarități cu privire la evenimentele sângeroase de atunci și la transformarea României ex-comuniste, totuși câteva certitudini sunt azi perfect bătute-n cuie.

E limpede că în decembrie 1989 implicarea Moscovei, prin oamenii cultivați în timp la București, nu a fost o metaforă.

Este la fel de clar că plecarea regimului ceaușist a fost dorită și de Kremlin, și de Casa Albă, rațiunile fiind, desigur, diferite de la un caz la celălalt.

După cum, indubitabil este și faptul că drumul spre Vest, pe care România l-a urmat în cele din urmă, a fost cel corect. Nu a fost însă unul lipsit de ezitări maligne.

Din acest punct de vedere, sinuozitățile care au marcat primul deceniu de după Revoluție vorbesc de la sine. Au fost anii în care conducătorii înșurubați în zilele lui decembrie 1989 au încercat din răsputeri să țină departe de Vest o țară întreagă pe care o crezuseră definitiv confiscată.

• Citiți și: În noi, nu a avut loc nicio Revoluție

Altfel spus, chiar dacă în decembrie 1989 și rușii, și americanii își doriseră căderea lui Ceaușescu, în anii ’90 cei dintâi au fost cei care au reușit să umple golul creat. Cumva normal, dacă avem în vedere nivelul la care Moscova își infiltrase oamenii în politica, economia, armata și serviciile secrete de la București.

Salvarea României a venit dinspre geopolitica acelor vremuri, marcată decisiv de prăbușirea URSS.

Pe acest fond, în timp, rețelele rusești de influență s-au văzut nevoite să cedeze spații largi. Prima etapă a acestui fenomen a culminat cu transformarea imposibilului în posibil: cooptarea statelor din Est, inclusiv a României, în NATO și Uniunea Europeană. O victorie masivă a Vestului, după zeci de ani de dominare sovietică, fără drept de apel, a Estului.

Cu toate acestea, nimic din ceea ce a urmat după aderarea la NATO și UE nu a indicat că românii care au mizat pe cartea SUA și a Occidentului au câștigat definitiv bătălia geopolitică în România.

Cursul integrării în cele două structuri din spațiul euroatlantic s-a aflat constant sub tirul încrucișat al Kremlinului, prin oamenii săi de aici, dovadă pierderile de viteză înregistrate de București în această nouă etapă, dar și efervescența narațiunilor anti-UE și anti-NATO la care asistăm de câțiva ani.

Livrate prin intermediul unor partide, politicieni, rezerviști sau diverși actori ai vieții publice, accesele de subminare a apartenenței României la spațiul euroatlantic, ca și a Parteneriatului Strategic cu SUA ne-au făcut să pricepem fără eforturi uriașe că Kremlinul nu a renunțat la bătălia geopolitică pentru România

Vestea bună, însă, este că împlinirea a 30 de ani de la Revoluție ne-a prins într-o dispoziție pro-occidentală mai pronunțată ca oricând. Dacă tragem linie peste cele trei decenii scurse, putem conchide că viermuiala intereselor rusești în România nu a dispărut, dar pe de altă parte a cunoscut un recul semnificativ la capitolul eficiență.

Sigur că momentul „Dragnea” din istoria recentă a țării ne-a apropiat de pericol mai mult ca oricând, în aceeași măsură ne-a sporit concentrația de anticorpi la un nivel fără precedent.

Probabil nu întâmplător, reacțiile presei internaționale și a analiștilor străini, după alegerile europarlamentare și prezidențiale din 2019, au curs tocmai în această cheie: Românii și-au demonstrat atașamentul față de valorile europene și euroatlantice.

Într-un interviu acordat chiar zilele trecute Universul.net, prof. Dan Dungaciu arăta că punctul în care ne aflăm azi este iarăși unul de cotitură strategică. Iar România, în măsura în care va înțelege noul joc, generat de o reașezare a ordinii mondiale, nu va avea decât de câștigat.

Această înțelegere presupune în primul rând o interpretare corectă a strategiei SUA în lume și regiune. Geopolitica ne-a ajutat să rezistăm inerțiilor manifestate violent în anii ’90 și încă destul de puternic în intervalul 2000-2004. Și tot geopolitica ne poate sprijini și de data asta dacă luciditatea și patriotismul ne vor fi borne în noua aventură.

Misiunea și minunea de a trăi în libertate și stat de drept e mult mai simplă decât acum 30 de ani, acum 20 sau 10 ani.

Dacă în decembrie 1989 aveam de câștigat și apoi de consolidat o redută aparent imposibil de cucerit, de data asta nu ne rămâne decât să consolidăm.

Mai jos, câteva paragrafe relevante din analiza, dar și din proiecțiile făcute de Dan Dungaciu, pentru Universul.net.

• Atât timp cât doctrina de securitate americană spune că am revenit la perioada bătăliei geopolitice dintre marile puteri, este clar că e interesată unde-și pune o mare putere piciorul – cum e China, cum e Federația Rusă, într-o măsură mai mică, iar corupția este un element favorizant. Dacă ai un spațiu care este corupt, nu te mai poți baza pe el. De ce? Pentru că vine cineva cu bani mai mulți și-ți schimbă strategia. Corupția este o chestiune de securitate.
• Relația cu America va deveni și mai pragmatică decât a fost.
• Până acum, relația cu America s-a desfășurat în contextul euroatlantic, când România era parteneră a Americii în virtutea faptului că era membră NATO și a Uniunii Europene.
• Când America și UE gândeau la fel, făceam o politică externă și de securitate foarte simplă: ne uitam ce spun ei și spuneam și noi.
  Când Washingtonul și Bruxellesul nu mai vorbesc la fel, când nici măcar Bruxellesul, în interiorul său, nu mai vorbește la fel, deja situația se complică.
• În acest context, relația cu America nu mai poate fi luată ca fiind de la sine înțeleasă.
• Pentru Donald Trump, dar nu mă refer doar la persoana lui Donald Trump… pentru o persoană care gândește ca Donald Trump, nu mai e suficient să fiți ca noi ca să fiți cu noi. Trebuie să faceți ceva pentru noi ca să fiți cu noi. Trebuie să aveți o valoare de întrebuințare.
• Întrebarea fundamentală pentru România este care va fi valoarea ei de întrebuințare în raport cu partenerul american?
  Nu va mai fi suficientă simpla apartenență la un bloc, care și el e tot mai greu de gestionat. Multilateralismul nu mai e la modă, ca să zic așa. „Small is beautiful”, adică relația bilaterală devine uneori mai pregnantă.
• România trebuie să gândească din punctul acesta de vedere. Plecarea unor companii americane din România este o problemă de securizare, nu una de rațiuni strict economice.
• Americanii dacă își apără ceva la fel de abitir ca trupele, aceia sunt banii. Banii americani sunt element de securizare.
• De asta România trebuie să fie și mai percutantă decât a fost.
• Prezența americană concretă este imperios necesară.
• Trebuie să fim suficient de pragmatici ca să avem valoare de întrebuințare. Asta înseamnă nu doar prezență militară, economică, e foarte importantă, dar și capacitatea de a ajuta partenerul într-un proiect mai mare. Adică diplomația trebuie să fie mult mai activă, mult mai prezentă, mult mai eficace.
• Ce avantaj poți să-i aduci tu partenerului american și pe care alții din zonă nu pot să i-l aducă? Ăsta e un lucru foarte important.
• Dacă nu poți să faci asta nu înseamnă că te lasă imediat din brațe, că se destramă UE și NATO, ci că ești irelevant. Marea problemă a României este irelevanța.

„Evoluţia din ultimii 30 de ani este extraordinară, absolut extraordinară. Cred că ţara şi oamenii au realizat foarte multe lucruri. Mulţi nu înţeleg cât de devastator a fost comunismul în această ţară”, declara ambasadorul SUA, Adrian Zuckerman, în aceste zile de decembrie.

O intervenție a oficialului de la Washington care nu a vizat atât trecutul cât mai ales viitorul:

• „O Românie puternică economic este cel mai bun partener pe care Statele Unite ale Americii îl pot avea. În consecinţă, va fi şi un aliat militar puternic, iar acesta este cursul pe care îl vom urma cu preşedintele Iohannis şi premierul Orban, astfel încât să fie abordate toate aspectele privind sectorul militar, pentru a proteja România şi interesele sale în Marea Neagră şi cele terestre”.

VIDEO | Sputnik și România Mare în acțiune: Cum pun întrebări politicienilor ruși și cum se naște un FAKE NEWS la Ambasada Rusiei