Se înserează. Un apus liliachiu și nuanțele lui de neon deasupra Bucureștilor Noi. Cerul globalizării. Sunt în Kaufland la cumpărături.
Împing căruciorul printre raioanele golite în goana pentru provizii. Sectorul cu făină, ouă și mălai este cel mai populat, sunt câteva rafturi pe care a mai rămas răsturnată câte-o pungă fisurată pe care nimeni nu o dorește. Competiția este în toi și în zona baxurilor cu apă. Da, dar nimic de speriat, stresul media nu pare să fi pătruns aici în forță, nu este proporția trâmbițată la televizor. Oamenii se aprovizionează, dar nu într-un maraton apocaliptic. Atmosfera asta o găsești aici și când nu e alarmă de coronavirus, cum ar fi în serile de vineri.
Totuși, aproape că mă simt un intrus în acest templu al consumului, căci plimb un cărucior aproape gol: niște legume congelate, mâncare pentru pisici, o sticlă de apă plată – în fine, aroganța unui inconștient.
La case, cozi de cometă. Dar în fiecare zi, după ora 18.00, sunt aici cozi de cometă. Un nene are în căruț trei saci cu barabule. Simțindu-se scanat de curiozitatea unei doamne cu o tunsoare înfoiată à la Jackie Kennedy, care abia se zărește de muntele de hârtie igienică achiziționat, își motivează opțiunea:
— Îmi plac cartofii, de-aia. Io nu-s aici cu ăsta…
Se întoarce încurcat spre un tovarăș de cumpărături:
— Cum îi zice, bă, lu’ ăla?
— Coronavirus, mă, vine prompt iluminarea de 230 de V.
— Așa, tanti, coronavirus.
Vrem ligheane, nu un virus
În rest, ochi hipnotizați în telefoane, pe Facebook, în ciorba de potroace din care ne informăm cu o lingură strâmbă.
Newsfeed-ul este zilele astea – ca în mai toate zilele – un polen de paranoia, iar noi – popor cu înclinații nevrotice, pasional în a cere socoteală speranței și delăsător în arta rațiunii – suntem albinele cherchelite ce bâzâie în el.
Măcar când ieșim pe stradă de am putea măsura corect realitatea din jur și nu prin gaura cheii.
Ni se spune că acest COVID-19 nu face mai multe ravagii decât obșteasca noastră gripă sezonieră și că atacă letal în special acolo unde sistemul imunitar este în avarie. Da, dar problema noastră hormonală constă în ambalajul vizual al epidemiei. Are strălucirea hollywoodiană a unui blockbuster, ne excită glandele distopiei. Vine din China, ultima frontieră SF a comunismului, un regim învăluit în teorii ale conspirației, barbarie politică, lipsa unei igiene elementare în drepturile omului.
Noi vrem de la ei ligheane de plastic și teniși de pâslă, mingi de plajă și treninguri Adibadas, nu și bolile ce încolțesc acolo și aliniază morții în ecranele telefoanelor noastre ca și când n-ar fi un virus „natural”, „bio”, ci unul cu ingrediente de zombieapocalipsă, produs artizanal în laboratoare secrete.
Îmi spun că e o spaimă fantezistă elementară față de condiția sanitară a altei rase.
Deontologie mortuară
La TV, un încruntat într-ale deontologiei vrea să ne liniștească în prime time, explicându-ne cum să ne ferim de fake news. Numai că o face folosindu-se de ABC-ul speculei senzaționaliste: ne prezintă informații verificate și plauzibile pe ton alarmist și cu gingle-uri de thriller pe fundal. Aceeași brânză ca o știre trunchiată, falsă sau aberantă.
Colega noastră Alison Mutler a dat o raită prin hipermarketuri. Iată ce-a găsit:
Mărul
O femeie în vârstă, cu masca chirurgicală atârnându-i într-o bretea pe-o ureche, îi spune unei prietene:
— Ce tot mai trag ăștia de 80-90 de ani de viață? Nu le-a ajuns cât au trăit?
Prietena tace mâlc și se joacă cu un măr în poala șorțului.
În jur nu se întinde asprimea Tiberiadei, ci o piață cu fructe frumos ceruite.
Universul.net va consemna zilnic, în format diaristic, evoluția virusului în România – de la informații concrete, la detalii de atmosferă socială mai mult sau mai puțin colorate.
Că vorba aia, nu prea mai sunt bani de pensii!
Dar de pensii speciale, mai sunt?