Atacată de Trump și ignorată de mulți dintre cei mai puternici membri ai săi, Organizația Mondială a Sănătății se confruntă cu o criză majoră – tocmai în momentul în care avem cea mai mare nevoie de ea, scrie The Guardian, într-un articol pe care îl vom reda pe larg.
Dacă, la fel ca și mine, ai fost izolat în casă, lipit de ecranul știrilor și acumulând o angoasă din ce în ce mai mare cu privire la starea lumii, probabil că ești familiarizat cu vederea directorului general al Organizației Mondiale a Sănătății, Tedros Adhanom Ghebreyesus și informările sale de presă zilnice. Tedros, după cum este cunoscut, este o prezență liniștitoare în toiul crizei. Flancat de un grup internațional de oameni de știință, el pare întotdeauna încrezător că, dacă avem speranță, ascultăm experții și acționăm concertat, vom trece peste asta.
Urmărind acest spectacol liniștitor, este posibil să ne imaginăm o lume în care fiecare națiune respectă autoritatea OMS, îi urmează sfaturile și îi permite să coordoneze fluxul de informații, resurse și echipamente medicale peste granițele naționale către zonele care au cea mai mare nevoie.
Aceasta nu este lumea în care trăim. „OMS chiar a dat-o în bară. Din anumite motive, finanțate în mare parte de Statele Unite, dar foarte centrate pe China”, a scris Donald Trump pe Tweeter pe 7 aprilie, rezumând doar una dintre numeroasele critici cu care se confruntă OMS în prezent. Nu este doar Trump – chiar și unii dintre susținătorii OMS din guvern, din mediul academic și ONG-uri susțin că, de la începutul crizei de coronavirus, OMS a cedat în fața naționaliștilor agresivi, a lăudat măsurile draconice de carantină și nu a reușit să protejeze ordinea internațională liberală, în al cărei mechanism OMS este o rotiță importantă. „Aveți o situație în care se pare că OMS nu dorește să-și exercite autoritatea”, a declarat David Fidler, cercetător în domeniul sănătății globale la Consiliul pentru Relații Externe și consultant obișnuit la OMS.
Între timp, OMS se străduiește cu disperare să le determine pe cele 194 de state membre să-i urmeze îndrumările. Liderii OMS sunt „foarte frustrați”, a declarat John MacKenzie, virolog și consilier în cadrul comitetului de urgență al OMS. „Mesajele sunt transmise tare și clar, iar unii ignoră avertismentele. SUA le-a ignorat în mare parte, Marea Britanie la fel. ”
La 11 martie, ziua în care Tedros a declarat pandemia de coronavirus, el a vorbit sumbru despre „niveluri alarmante de inacțiune” din partea multor țări. Presat de jurnaliști să le numească, Mike Ryan, doctora traumatolog irlandez care de obicei vorbește cu sens și care conduce răspunsul OMS la Covid-19, a fost reticent: „Vă știți care sunteți”, a spus el, adăugând că „nu criticăm statele membre în public”.
Există un motiv simplu pentru acest lucru. Cu toată responsabilitatea atribuită OMS, aceasta are puteri reduse. Spre deosebire de organismele internaționale precum Organizația Mondială a Comerțului, OMS, care este un organism specializat al ONU, nu are capacitatea de a-și obliga sau sancționa membrii. Bugetul său anual de operare, de aproximativ 2 miliarde de dolari în 2019, este mai mic decât cel al multor spitale universitare și se împarte între o serie amețitoare de proiecte de sănătate publică și cercetare. OMS seamănă mai puțin cu un general militar sau un lider ales cu un mandat puternic și mai mult cu un antrenor prost plătit, atent să nu-și „piardă vestiarul”, care nu poate să-și croiască drum decât încercând să fie drăguț și servil, rugându-se ocazional de jucători să facă așa cum li se spune.
OMS „a fost secătuită de puteri și resurse”, a spus Richard Horton, redactorul influentei reviste medicale Lancet. „Autoritatea și capacitatea sa de coordonare sunt slabe. Capacitatea sa de a conduce un răspuns internațional la o epidemie care poate pune viața în pericol este inexistentă”.
În același timp, ordinea internațională pe care se bazează OMS este perimată, întrucât naționalismul agresiv devine norma în întreaga lume. „Toate regulile anterioare referitoare la normele globale, sănătate publică și înțelegerea așteptărilor în ceea ce privește izbucnirea unui focar s-au prăbușit”, a spus Lawrence Gostin, directorul Centrului de Colaborare OMS pentru Dreptul Național și Global al Sănătății. „Niciunul dintre noi nu știe unde duce acest lucru”.
OMS s-a născut în momentul internaționalismului plin de speranțe care a urmat haosului celui de-al doilea război mondial. Ideea colaborării globale în combaterea bolilor nu era nouă – în secolul al 19-lea, la Conferințele Sanitare Internaționale periodice, țările standardizaseră procedurile de carantină pentru holeră și febră galbenă, dar constituirea OMS, adoptată în 1948, a avut în vedere o misiune globală mult mai mare, nici mai mult nici mai puțin decât „atingerea celui mai înalt nivel de sănătate posibil de către toți oamenii”.
Una dintre poveștile de succes preferate de OMS este rolul pe care l-a jucat în eliminarea variolei, o boală care încă omora milioane de oameni în fiecare an în anii 50, în ciuda existenței unui vaccin. Deși OMS a lucrat la cercetarea privind imunizarea, cel mai important rol al său a fost organizațional și diplomatic. În 1959, a convins Uniunea Sovietică să fabrice 25 de milioane de doze de vaccin, pe care OMS urma să le distribuie. Pentru a nu rămâne în urmă, SUA au donat milioane de dolari programelor de vaccinare, atât direct cât și prin OMS. Până la sfârșitul anilor 60, fiecare națiune din ONU trimitea un raport săptămânal detaliat la sediul OMS privind numărul lor de cazuri de variolă și progresele recente. Și în 1979, OMS a declarat variola eradicată, o premieră în istoria lumii. OMS nu a oferit cei mai mulți bani, nu a imunizat cei mai mulți oameni și nu a inventat tehnologii cheie, cum ar fi acul bifurcat, dar este greu de imaginat că variola ar fi fost învinsă fără ea.
Dacă povestea eradicării variolei arată o OMS care acționează în mod similar unui minister internațional al sănătății publice, nu explică poziția actuală ca un serviciu de urgență, monitorizând lumea pentru identificarea focarelor de boală și acționând rapid pentru a le stăvili. Aceasta este o completare mai recentă a portofoliului său, care a apărut după o perioadă din anii 80 și 90, când OMS părea să-și piardă dinamismul anterior. Bolile pentru gestionarea cărora fusese, parțial, creată – variola, febra galbenă și ciuma – fuseseră fie eradicate, fie erau în declin, și nu s-a mișcat prea repede cu identificarea unor noi amenințări precum HIV / SIDA. Sub conducerea doctorului Hiroshi Nakajima, din 1988 până în 1998, organizația a stagnat, iar unele state membre s-au plâns de gestionarea precară și presupusa corupție măruntă.
Două lucruri s-au întâmplat la sfârșitul secolului XX, care ar contura OMS pe care o vedem acum gestionând criza Covid-19. În 1998, aprigul fost prim-ministru al Norvegiei, doamna dr. Gro Harlem Brundtland, a fost aleasă director general. Și în 2002, un fermier din provincia chineză Guangdong s-a îmbolnăvit de o boală respiratorie mortală, nemaivăzută, care s-a răspândit rapid printre personalul spitalului care îl tratase și a devenit prima pandemie a noului și globalizatului secol al XXI-lea: una care a apărut brusc, nu a avut tratament sau leac și s-a răspândit cu viteza și puterea de penetrare a afacerilor internaționale.
Având în vedere structura extinsă a OMS, mandatul vag și dependența de diplomație, directorul său general are o imensă putere de a o modela. Chiar înainte de a-și asuma rolul, Brundtland se simțea în largul ei pe scena mondială. „Eram deja lider politic și eram obișnuită cu acest tip de autoritate”, mi-a spus ea. La fel ca prietenul ei Kofi Annan, carismaticul lider al ONU, Brundtland credea că organismele internaționale ar trebui să fie pregătite să conducă atunci când este necesar, în loc să fie conduse de națiuni puternice. „Dacă misiunea este direcționarea și coordonarea sănătății globale, nu intră în calcul ce ne solicită unul sau mai multe guverne să facem”, a spus ea. „Lucrăm pentru umanitate.”
Brundtland a împins OMS să-și folosească contactele locale, canalele diplomatice și internetul emergent pentru a localiza potențialele focare, toate făcând organizația să se bazeze mai puțin pe informațiile guvernelor naționale. În doar câțiva ani, această strategie și-a dovedit valoarea. În noiembrie 2002, când guvernul chinez a luat cunoștință de primele cazuri ale unei boli respiratorii noi, numită ulterior Sars, nu a alertat OMS. Dar, ca parte a noii abordări a lui Brundtland, personalul OMS monitoriza oricum forumurile chineze de mesaje din domeniul medical și mass-media, și știau de ceea ce se credea atunci a fi un focar de pneumonie atipică. În plus, la 10 februarie 2003, David Heymann, care era atunci director executiv al grupului de boli transmisibile al OMS, a primit un e-mail de la fiul unui fost membru al personalului OMS din China, avertizând despre o „ciudată boală contagioasă”, care a ucis deja 100 de oameni, dar despre care „nu a fost permis să se informeze publicul”. OMS a transmis informațiile pe care le avea în China, care a făcut primul raport oficial la OMS a doua zi.
Deși OMS nu avea puteri formale de a-și monitoriza și cenzura membrii, Brundtland nu s-a sfiit deloc să facă acest lucru. În lunile următoare, ea acuza China de reținerea informațiilor, susținând că focarul ar fi putut fi stăvilit „dacă OMS ar fi fost în măsură să ajute într-o etapă anterioară” și îndemnându-i pe chinezi să „ne permită să intrăm cât mai repede!” Cu o viteză remarcabilă, China s-a conformat și a împărtășit datele cu OMS. „După declarațiile sale privind China, nicio altă țară nu a ezitat”, a spus Heymann.
În martie 2003, pe măsură ce boala s-a răspândit – ajungând în Hong Kong, Vietnam și apoi Canada – pentru prima dată în istoria sa, OMS a emis recomandări împotriva călătoriilor în zonele afectate. (Înainte de aceasta, decizia de a face recomandări privind deplasările fusese întotdeauna lăsată în sarcina statelor membre.) În ciuda faptului că nu avea competențe formale pentru a ține avioanele la sol, măsurile au funcționat. „Numărul de pasageri și de zboruri a scăzut dramatic imediat ce am emis recomandările”, a spus Heymann.
Abordarea lui Brundtland nu a fost întotdeauna populară, iar unele state s-au revoltat împotriva acestei noi abordări a OMS. „Nu a fost doar China”, mi-a spus Brundtland. „Primarul din Toronto [Mel Lastman] a zburat la Geneva pentru a ne spune să retragem recomandarea de călătorie – în același timp el nu stăvilea focarul. Avea oameni cu Sars care mergeau cu metroul, fără monitorizare a contactelor, fără urmărire a cazurilor. Nu putea accepta că îi spuneam noi ce să facă! ”
Răspunsul OMS la Sars a fost considerat un succes uriaș. Mai puțin de 1.000 de oameni din întreaga lume au murit din cauza bolii, în ciuda faptului că a ajuns într-un număr total de 26 de țări. Pandemia nu a fost învinsă cu vaccinuri sau medicamente, ci cu INF-uri sau „intervenții non-farmaceutice” în jargonul OMS: avertismente de călătorie, urmărire, testare și izolare a cazurilor și o operațiune uriașă de colectare de informații în mai multe țări, toate acestea fiind posibile prin voința OMS de a-și exercita autoritatea pe care, într-un anumit sens, și-o crease prin simpla exprimare a existenței acesteia. „Brundtland a făcut lucruri pe care OMS nu avea nicio autoritate să le facă. Pur și simplu le-a făcut ”, a spus Fidler. „Ea a folosit Sars ca o metodă de testare a unor schimbări foarte radicale.”
„După Sars, poziția OMS era, în esență: măsura asta a fost grozavă, să o oficializăm”, a spus Clare Wenham, profesor de politică de sănătate globală la LSE. În 2005, OMS a elaborat o nouă versiune a Regulamentului internațional de sănătate (IHR), documentul legal central pe care trebuie să-l respecte toate statele membre. Potrivit lui Fidler, IHR actualizat, care este în vigoare până în prezent, este un document radical. Solicită membrilor săi să se pregătească pentru amenințările de sănătate publică în conformitate cu standardele stabilite de OMS și să raporteze eventuale focare și toate evoluțiile ulterioare. De asemenea, permite OMS să declare o urgență de sănătate publică de interes internațional (public health emergency of international concern , cu acronimul PHEIC, pronunțată, incredibil, ca și „fake” – fals), folosind propriile informații, mai presus de obiecțiile oricărei țări. În timpul unei situații de urgență, țările trebuie să preia direcția dată de îndrumările OMS și să raporteze organizației orice abatere. Toate aceste cerințe, cu excepția raportării focarelor, erau noi.
Dar documentul nu a reușit să ofere OMS putere reală dacă statele refuză să se conformeze. „OMS nu este NATO, nu este Consiliul de Securitate”, a declarat Gian Luca Burci, care a fost consilierul juridic al OMS până în 2018. SUA, cu o fixație pentru bioterorism după 11 septembrie, a sprijinit ideea de a oferi organizației anumite puteri extinse, dar i s-au opus Brazilia, Rusia, India și China, care se temeau de influența SUA. A existat o reticență generală de a da unei organizații internaționale mai multă putere. „Membrii OMS au fost mulțumiți de acțiunile întreprinse în timpul lui Sars, dar cu siguranță a existat ulterior sentimental: „ Ce se întâmpla dacă am fi fost noi în locul Chinei?”, a explicat Catherine Worsnop, profesor la Școala de Politici Publice a Universității din Maryland. Pe scurt: mulțumim pentru oprirea pandemiei, dar nu vrem să ni se spună ce să facem.
Dacă OMS a părut uneori slabă sau ezitantă – foarte diferită de abordarea lui Brundtland – în tratarea crizei coronavirusului, aceasta se datorează parțial experiențelor sale traumatizante din ultimul deceniu. Începând cu 2009, OMS s-a confruntat cu critici dure din partea presei și a comunității internaționale pentru modul de gestionare a crizelor succesive, toate pe parcursul unui deceniu în care ordinea financiară și diplomatică care a susținut-o a început să se descompună.
În primul rând, a apărut focarul de H1N1 sau „gripa porcină”. Noul virus gripal a fost descoperit în Mexic în martie 2009, iar până în iunie, când OMS a declarat pandemia, au existat peste 28.000 de cazuri în 74 de țări. Pe parcursul anului următor, OMS a coordonat răspunsul global – mai puțin agresiv decât în timpul lui Sars – iar la 10 august 2010, a declarat sfârșitul pandemiei. Aproape imediat, abordarea OMS a fost analizată. Numărul deceselor – 18.500 de decese confirmate la nivel mondial – a fost mult mai mic decât se aștepta inițial, în special, având în vedere că boala a ajuns în peste 200 de țări. „Imediat apar cei care spun: „Ia stați un pic, chiar ați strigat că vine lupul de data asta”, spune Wenham. Mass-media și câțiva politicieni europeni de seamă au solicitat investigații pentru a se vedea dacă OMS a dat alarma în mod eronat, ceea ce „a costat sume imense de bani și a speriat inutil oamenii”, după cum a declarat Paul Flynn, fostul parlamentar laburist care a prezidat una dintre anchete, releva Times în 2010.
Până în zilele noastre, opiniile sunt împărțite: a fost H1N1 a fost o criză stopată sau o alarmă falsă. „OMS este întotdeauna în pericol de a fi criticată că face prea mult sau prea puțin”, a spus Keiji Fukuda, fostul director general adjunct al OMS care a condus răspunsul împotriva H1N1. Cei mai mulți dintre foștii angajați și cercetători din cadrul OMS cu care am vorbit au fost de acord, propunând o versiune a celor de mai jos drept lege de fier a sănătății publice: acționați lent și veți fi criticați pentru că nu ați oprit decesele care puteau fi prevenite; acționați agresiv și opriți un focar înainte de a deveni grav și veți fi acuzați că ați reacționat exagerat. (Până la urmă, în cea de-a doua variantă, nu s-a întâmplat nimic prea rău, deci care a fost treaba din capul locului?)
Fidler, care aprobă în mare măsură acțiunile rapide ale OMS în timpul H1N1, consideră că reacțiile negative au făcut ca OMS, care era atunci sub comanda directorului general Margaret Chan, să devină prea ezitantă în a face apel la acțiune în viitor. Aceasta era o perioadă în care declinul ce a urmat crizei financiare din 2008 începea să afecteze bugetul. „A existat o deficiență mare de finanțare”, a spus Andrew Cassels, director de strategie la OMS între 2008 și 2013. „Reduceri făcute la programele de răspuns la situații de urgență, reduceri de personal.” Deficitul de finanțare era de aproape 300 milioane USD în 2012. Birouri întregi au fost închise, inclusiv o echipă de oameni de știință socială care lucrau la răspunsul la pandemie.
Când izbucnirea Ebola a lovit Africa de Vest în 2014, combinația dintre precauțiile crescute ale OMS și bugetul redus a dus la dezastru. Spre deosebire de pandemia anterioară, de această dată OMS a acționat lent, iar percepția generală a fost că a pierdut controlul asupra situației. La final, SUA și alte câteva națiuni au desfășurat peste 5.000 de militari la cererea țărilor afectate și a fost creat un comitet ad-hoc al ONU pentru preluarea responsabilităților din partea OMS. În cele din urmă, focarul a ucis 11.310 persoane, marea majoritate în doar trei țări – Guineea, Liberia și Sierra Leone – paralizându-le sistemele de sănătate timp de luni de zile și provocând panică în întreaga lume. Oameni de știință importanți au considerat că răspunsul OMS a fost un „eșec răsunător”.
O mare parte din vină a căzut pe Chan însăși. Ea a părut șocată, subliniind presei că OMS este un organism consultativ tehnic și că guvernele naționale au avut responsabilitatea finală pentru sănătatea cetățenilor lor. „Ea dorea ca OMS să fie o agenție apolitică – mai mult ca suport tehnic. A existat o ezitare pentru a angrena toate puterile OMS ”, a spus Sara Davies, profesoară de sănătate globală la Universitatea Griffith din Australia.
Cultura îndrăzneață, proactivă, înființată după Sars, pare să fi apus. Fidler consideră că, întârziind să declare Ebola o situație de urgență și, astfel, nereușind să organizeze un răspuns internațional într-un moment crucial, conducerea OMS a arătat că „nu mai au încredere în propria autoritate”.
Astăzi, sub conducerea lui Tedros, OMS se găsește pe un teritoriu nereglementat. Nu numai că se confruntă de departe cu cea mai mare pandemie din istoria sa, dar trebuie să se apere și de națiunile de care depinde cel mai mult. „În cei peste 25 de ani în care am lucrat pe probleme de sănătate la nivel mondial, nu-mi amintesc ca liderul vreunei țări dezvoltate importante să amenințe că va pedepsi OMS în modul în care a făcut-o președintele Trump”, a spus Fidler, referindu-se la recenta conferință de presă în care Trump a sugerat să se „reducă foarte mult” contribuțiile americane la OMS. În aceeași conferință de presă, Trump a acuzat OMS că a ascuns informații, fiind prea lent în reacția împotriva virusului și, mai ales, făcând favoritisme Chinei.
De când a început criza, Tedros a fost acuzat în mod repetat că nu a fost destul de ferm cu China. Senatorul Marco Rubio a declarat recent la Fox News că guvernul chinez a „folosit OMS pentru a induce în eroare lumea” și a afirmat că OMS „este fie complice, fie periculos de incompetentă”. Senatorul american Rick Scott s-a exprimat și mai direct, acuzând OMS că „a ajutat China comunistă să acopere o pandemie globală”. (Tedros, între timp, a avertizat în legătură cu pericolele politizării virusului.)
Până de curând, OMS a fost văzută ca o arenă relativ neutră pentru extinderea puterii Chinei. „Chinei îi place să găsească modalități în cadrul sistemului global care să-i ofere imaginea de lider binevoitor. OMS a fost un loc necontroversat în acest sens”, a declarat Rana Mitter, directorul Universității Oxford China Center. Nu mai este. Este încă neclar în ce măsură s-a acoperit chestiunea la început, dar fără îndoială, cel puțin la nivel local, oficialii chinezi au știut despre focarul unei boli noi cu mai multe săptămâni înainte să raporteze la OMS. În acea perioadă, medicilor chinezi nu li s-a permis să vorbească.
John MacKenzie, consilierul comitetului de urgență al OMS, mi-a spus că organizația a fost „puțin indusă în eroare” în privința focarului de la Wuhan. El spune că până la momentul la care guvernul a alertat OMS, la 31 decembrie, oamenii de știință din China stabiliseră deja prin secvențierea genomului că focarul a fost cauzat de coronavirus. Cu toate acestea, guvernul nu a confirmat acest lucru până la 7 ianuarie, iar secvența completă a genomului nu a fost partajată oficial până la 12 ianuarie. „Este foarte lent”, mi-a spus MacKenzie. „Vreme de cel puțin două săptămâni, am fi putut face mult mai multe kituri și așa mai departe pentru testare.” MacKenzie a adăugat că numărul de cazuri declarate oficial de chinezi în prima săptămână – 59 în săptămâna care s-a încheiat la 5 ianuarie – era „mult mai mic decât numărul de cazuri la care v-ați fi așteptat”. (Statisticile publicate de guvernul chinez continuă să fie puse sub semnul întrebării, unele rapoarte sugerează că este posibil să fi declarat un număr mult mai mic de decese cauzate de coronavirus.)
În ciuda frustrărilor crescânde – la mijlocul lunii ianuarie, China a refuzat, de asemenea, solicitarea OMS de a trimite o echipă de observatori științifici în provincia Hubei, centrul focarului – Tedros a fost tot timpul departe de a face ceea ce a făcut Brundtland, și anume de a soma China. În schimb, la 28 ianuarie, el a avut o întâlnire cu ușile închise cu Xi Jinping la Beijing, iar două zile mai târziu, a lăudat eforturile chinezilor de a stăvili boala, declarând că China „stabilește un nou standard pentru controlul focarelor”. În aceeași zi, 30 ianuarie, OMS a declarat o Pheic și a început să emită recomandări către țările din întreaga lume. La 8 februarie, China a permis, în sfârșit, intrarea observatorilor OMS în țară. Pentru susținătorii lui Tedros, aceasta a fost o confirmare a strategiei sale de a menține China în limitele legale ale jocului. Pentru criticii săi, era prea puțin, prea târziu.
Ales director general al OMS în iulie 2017, Tedros a fost susținut de un bloc de țări africane și asiatice, inclusiv China, care are o influență considerabilă asupra acestor membri. (Tedros este el însuși din Etiopia, unde a ocupat funcția de ministru al sănătății și apoi ministru de externe între 2005 și 2016.) Au fost niște alegeri „chiar urâte”, a spus Davies – puterile care au format în mod tradițional OMS, precum SUA , Marea Britanie și Canada, și-au acordat sprijinul unuia dintre rivalii lui Tedros, medicul britanic David Nabarro. În timpul campaniei, Tedros a fost criticat pentru faptul că a servit într-un guvern represiv, care nu respecta drepturile omului, iar unul dintre susținătorii lui Nabarro chiar l-a acuzat pe Tedros că ar fi acoperit o epidemie de holeră cât a fost ministru al sănătății. (Tedros a negat afirmația, descriind-o drept o „campanie de discreditare de ultim moment”, în timp ce Nabarro a declarat pentru New York Times că nu a autorizat niciodată echipa sa să facă această acuzație împotriva lui Tedros.) Ca răspuns, suporterii lui Tedros au inițiat „o rezistență colectivă”, a spus Davies, împotriva Marii Britanii și a aliaților săi, câștigând în cele din urmă. Tedros a devenit primul director general dintr-o așa-numită țară în curs de dezvoltare de la dr. Marcolino Gomes Candau (brazilian), din 1953.
În ciuda carierei sale politice, Tedros nu este direct sau dispus să se angajeze în confruntări, precum Brundtland. În Etiopia, partidul său politic, Frontul Tigray de Eliberare a Poporului (TPLF), era format în cea mai mare parte din ex-revoluționari, bărbați care „păreau ciopliți din piatră”, a spus Fantu Cheru, profesor la Universitatea Americană și fost consilier al guvernului etiopian. Tedros era diferit – jovial și accesibil, a spus Cheru și capabil să-și facă relații personale cu ușurință. „Nu tine foarte mult la ideologie, crede că poate lucra cu oricine”, a spus Mehari Taddele Maru, profesor la Institutul Universitar European din Florența, Italia. De asemenea, Cheru îl vede pe Tedros ca pe un pragmatist. „Chinezii nu îl au în buzunar. Americanii, în special, au dorit să-i distrugă imaginea. Tedros știe cum funcționează acest joc. Trebuie să ai mai mulți aliați decât dușmani și este posibil ca acei aliați să nu aibă un palmares bun. ”
„Nu cred că Tedros a făcut ceva ce directorii generali precedenți nu ar fi făcut”, a spus Anthony Costello, directorul Institutului UCL pentru Sănătate Globală. „El a avut nevoie de o relație bună cu China pentru a intra.” Chiar și Lawrence Gostin, care a fost un critic important al lui Tedros în trecut, mi-a spus că „laudele lui pentru China sunt de înțeles. El încearcă să convingă China să coopereze.” El a continuat, totuși, prin a observa că această strategie „periclitează credibilitatea OMS ca agenție obiectivă.”
Dacă OMS a crezut că ar putea să jertfească un pic din credibilitatea ei – trecând cu vederea evidentele gafe ale Chinei din decembrie și ianuarie, în schimbul conformității sale din februarie – și apoi să meargă mai departe, a greșit. Conflictul cu privire la influența Chinei a făcut furori săptămâni întregi, nu în ultimul rând de când guvernul Taiwanului a afirmat că OMS le-a ignorat rapoartele timpurii despre transmiterea coronavirusului de la om la om, ca parte a unei istorii mai lungi de îmbunare a Chinei – care se opune ca Taiwanul să se alăture OMS (și ONU) de zeci de ani.
Acum, când Trump, căutând un răspuns pentru a explica de ce SUA are acum mai multe cazuri de coronavirus decât oricare altă națiune, s-a concentrat asupra OMS și China ca fiind țapii săi ispășitori preferați, aceste întrebări nu vor dispărea. „Nu cred că vom fi martori la înteruperea finanțării de către guvernul american”, a spus Fidler. „Dar ce s-a întâmplat cu această pandemie – cu OMS prinsă între rivalitatea SUA / China – nu este de bun augur pentru evoluția OMS.”
În timp accentul se pune pe ceea ce s-a întâmplat între China și OMS în ianuarie, în termeni epidemiologici criza a continuat. Covid-19 s-a răspândit cel mai rapid și mai profund în SUA și Europa, prin națiunile foarte bogate care finanțează în mare măsură și furnizează personal pentru OMS. Înainte de izbucnire, OMS a făcut eforturi pentru a determina exact aceste națiuni să se pregătească pentru viitoarele pandemii. Acum pandemia este aici, iar ele sunt în centrul crizei, OMS nu a putut să le facă să-i urmeze recomandările.
Richard Horton, de la Lancet, a spus că, după ce OMS a declarat o urgență pentru sănătatea publică, „țările, în special țările occidentale, nu au ascultat. Sau nu au căutat să înțeleagă ce se petrecea de fapt în China. ” La 5 februarie, OMS a cerut 675 milioane dolari pentru a-și finanța reacția la Coronavirus până în aprilie. Anthony Costello de la UCL a spus că, atunci când s-a întâlnit cu Tedros pe 4 martie, OMS a primit doar 1,2 milioane de dolari. (Tedros a anunțat săptămâna trecută că obiectivul de finanțare a fost atins în sfârșit, aproximativ în momentul în care numărul cazurilor la nivel mondial a trecut de un milion.)
Chiar și decizia de a declara o pandemie la 13 martie – o distincție în mare parte retorică, din moment ce declararea unui Pheic necesită deja răspunsul membrilor OMS – a fost calculată pentru a trezi statele membre. În Marea Britanie, în Premier League încă se mai jucau meciuri, iar în săptămâna precedentă SUA au organizase competiții electorale primare. „Au declarat pandemia pentru că țările nu le ascultau recomandările”, a spus Adam Kamradt-Scott, profesor de sănătate globală la Universitatea din Sydney.
OMS subliniază că răspunsul ideal la criză este relativ simplu. Statele individuale ar trebui să limiteze expunerea publică, în special prin monitorizarea și urmărirea tuturor cazurilor cunoscute – o strategie care a funcționat în Coreea de Sud și pare să funcționeze în Germania. La nivel internațional, statele ar trebui să partajeze informații și resurse științifice. Acestea sunt mantrele la care Tedros revine în briefingurile sale: „Testați, testați, testați” și „solidaritate, solidaritate, solidaritate”.
Dar țările au ignorat în mod repetat sfaturile OMS. În Marea Britanie, răspunsul a fost haotic, oscilându-se abrupt între normele OMS și propriile strategii, cum ar fi urmărirea obținerii acum discreditatei „imunității de turmă”. SUA nu a recomandat închiderea școlii sau evitarea călătoriilor până la 16 martie. În Suedia, restaurantele sunt încă deschise.
Multe națiuni înstărite nu numai că au urmărit propriile strategii naționale de sănătate publică, dar s-au retras și din lumea globalizată a diplomației și comerțului pe care ei înșiși le-au înființat. La începutul acestui an, de exemplu, NHS a comandat milioane de măști de la o companie franceză numită Valmy SAS. Dar la începutul lunii martie, guvernul francez a rechiziționat toate măștile produse în țară, astfel încât măștile nu au ajuns niciodată în Marea Britanie. În această săptămână, Germania a acuzat SUA că a confiscat un transport de măști destinate Berlinului dintr-un port din Thailanda; în timp ce Germania a trimis anterior inspectori la fabrica unei companii americane din Jüchen pentru a se asigura că măștile lor medicale nu erau exportate împotriva ordinelor guvernamentale.
OMS luptă împotriva unei sincope în cooperarea internațională care este mult peste capacitatea sa de control. „Guvernele s-au retras la politicile naționale, iar problema este anterioară acestei crize”, a spus Clare Wenham, savant în domeniul sănătății. Statele se îndepărtează de instituțiile internaționale de mult timp. OMS nu a condus globalizarea în același mod ca OMC sau FMI, ci într-un fel a administrat-o – promițând liniștit să se ocupe de focarele care apar într-o lume industrializată și interconectată și bazându-se pe normele de cele mai multe ori nescrise ale colaborării internaționale.
În mod ironic, este cea mai necesară acum, într-un moment în care încrederea în ceilalți administratori și supraveghetori ai ordinii globale este în scădere – o tendință pe care Covid-19 pare doar să o accelereze. „Pe măsură ce continuă, vedeți OMS devenind mai puțin importantă”, a spus Wenham. „Nimeni nu se gândește să reducă cifrele globale, doar pe ale lor. OMS este o forță globală, dar oamenii nu gândesc la nivel global”.
