Și este vorba de mai mult decât negarea inflației, notează The Economist.
Vă puteți aduce aminte de vremurile în care președinția lui Joe Biden era încă tânără și plină de speranță? Poate că nu e ușor, având în vedere zarva democraților care încă își mestecă nemulțumirile legate de conducerea sa. Totuși, acum doar patru ani, administrația sa era considerată extraordinară, poate la fel de transformatoare precum aceea a celui mai influent democrat, Franklin Roosevelt.
În primele sale 100 de zile, domnul Biden a emis mai multe ordine executive importante decât orice președinte de la Roosevelt încoace, iar pentru a combate crizele cu care se confrunta a obținut de la Congres autoritatea de a cheltui mai mulți bani decât Roosevelt pentru urgențele vremurilor sale. A distribuit vaccinuri împotriva COVID-19 către 200 de milioane de oameni. Un procent de 59% dintre americani aprobau modul în care își făcea treaba. Fascinate de realizările lui Biden, personalități politice și academice au văzut o revigorare a spiritului vesel al lui Roosevelt și a idealului său de guvern activ. Până în august, Politico scria că „impulsul de a-i compara pe cei doi bărbați a devenit obișnuit ceva la Washington”.
Ambiția nu i-a slăbit nici măcar după retragerea dezastruoasă din Afganistan, de la sfârșitul acelei luni, când aprobarea publică pentru Biden a devenit negativă per ansamblu, fără să-și mai revină vreodată: încă urmărea să pună în aplicare o nouă viziune asupra politicii industriale americane, să surmonteze criza climatică, să aducă dezechilibrele rasiale într-un echilibru istoric. În pofida celei mai mici marje de majoritate a democraților, în Congres, doar Curtea Supremă părea capabilă să-i tempereze agenda. Faptul că valul roșu nu a lovit în alegerile de la mijloc de mandat l-a ajutat pe Biden să păstreze controlul asupra partidului său. Dar cea mai mare sursă de putere a devenit frica — nu de el, ci de ideea că un contracandidat în alegerile primare sau chiar critica ori disidența l-ar slăbi în următoarele alegeri generale. De aceea unii dintre cei mai ambițioși democrați au rămas alături de el chiar și după dezbaterea în care prestația sa fusese catastrofală. Privind retrospectiv, pare un pic nebunesc.
Saga lui Joe Biden reamintește că povestea unui președinte în primul an de mandat nu este niciodată aceeași cu povestea din ultimul an — nici cu cea care apare decenii mai târziu, când intervin revizioniștii. Americanii au cerut schimbări dramatice încă de la începutul secolului, dar au dat de fiecare dată înapoi când președinții le-au livrat propriile versiuni ale acestor schimbări. Asta nu înseamnă că cel mai recent președinte care a mers prea departe, Donald Trump, urmează aceeași cale. Dar este posibil. De fapt, el a mai fost pe această potecă întunecată. „Suntem foarte, foarte aproape de momentul în care vom putea să-l ignorăm pe Trump în majoritatea nopților”, îi scria într-un mesaj Tucker Carlson unui asociat, în timp ce primul mandat al lui Trump se împleticea spre final. „Abia aștept”.
În niciunul dintre cele două mandate ale lui Trump publicul nu l-a aprobat vreodată atât de mult pe cât l-a aprobat uneori pe Biden. În acest mandat, Trump a ajuns deja din nou la nivelurile cele mai joase ale aprobării lui Biden (37% în sondajul Gallup; Biden a avut nevoie de mai bine de doi ani pentru a coborî atât de mult, înainte de a-și reveni ușor; Trump a ajuns acolo în iulie, înainte de a urca spre 41%). Trump a fost mult mai activ și mai „transformator” decât Biden. Are o forță de comunicare mai mare și o lipsă de scrupule — sau o îndrăzneală — fără egal, în exercitarea puterii. Totuși, Trump face același tip de greșeli, iar asta dincolo de interpretarea unei victorii strânse drept un mandat primit pentru radicalism. Nota de plată politică ar putea veni mai devreme, deoarece, oricât de priceput ar fi în a-i intimida pe republicani, nu poate candida din nou.
Cea mai evidentă greșeală mutuală, așa cum a fost remarcat pe larg, este negaționismul privind inflația. Domnul Biden spunea că e temporară. Deși domnul Trump s-a conruntat în aprilie cu adevăruri dure despre tarife, afirmând că copiii ar trebui să se mulțumească „cu două păpuși în loc de 30 de păpuși”, el a susținut, în general, că tarifele nu cauzează inflație, că, de fapt, el a învins inflația, prețurile scad și „avem cea mai mare economie pe care am avut-o vreodată”. Astfel de exagerări, tipice lui Trump, adesea funcționează. Dar, în acest caz, minciunile sale sunt infirmate în viața cotidiană a americanilor și de eforturile tot mai disperate ale administrației sale de a reduce prețurile, inclusiv prin anularea tarifelor. În trackerul compozit al sondajelor realizat de către The Economist, aprobarea netă a lui Trump în ceea ce privește inflația și prețurile este pe negativ, respectiv -33 de puncte.
Pe tema sa emblematică, imigrația, domnul Trump comite propria versiune a greșelii lui Biden: extremismul. Domnul Biden a ridicat majoritatea restricțiilor impuse de Trump și apoi a ignorat granița timp de doi ani. Domnul Trump a început cu un sprijin larg pentru deportări în masă, dar sondajele sugerează că majoritatea americanilor sunt nemulțumiți de tacticile brutale ale forței sale tot mai mari de agenți de frontieră. Chiar și Trump însuși a obiectat față de unele raiduri, provocând tipul de speculații care continuă și astăzi cu privire la Casa Albă din vremea lui Biden: Știe președintele ce se întâmplă? Politica sa este de fapt formulată și executată de cei mai radicali consilieri ai săi?
La 79 de ani, domnul Trump pare mai activ decât fusese vreodată domnul Biden ca președinte. În primul său mandat a ascuns o procedură medicală perfect de rutină, o colonoscopie, iar asta din rațiuni de demnitate personală. Deci poate că nu există nimic care să îngrijoreze pe cineva în legătură cu RMN-ul pe care l-a făcut în octombrie la o anumită parte a corpului, pe care Casa Albă a refuzat să o dezvăluie. Sau poate că această poveste ar putea avea un final sumbru, așa cum s-a întâmplat cu domnul Biden — unul care i-ar face pe republicani să fumege de furie, așa cum încă e valabil pentru democrați din cauza încăpățânării președintelui de a rămâne la putere.
Domnul Trump a avut preocupări rezonabile, legat de modul în care rudele lui Biden s-au îmbogățit pe seama funcției sale. Totuși, familia Trump face ca „familia criminală Biden” să pară ceva minor. Indiferent dacă se va dovedi sau nu că domnul Trump acordă scutiri în mod oportunist, este greu de imaginat că chiar și un revizionist ar ajunge să celebreze multiplele moduri în care el profită deschis de președinție, cum ar fi parfumarea, în Biroul Oval, a unui lider străin, stânjenit, cu parfumul pe care îl vinde, așa cum a făcut luna aceasta („Este cel mai bun parfum”, a spus atunci Trump). Domnul Trump are timp să-și corecteze cursul. Cel mai probabil, va încerca să instaleze ca succesor un adorator. Dar, în final, orice succesor va avea propria poveste pe care va dori să o spună.
