Când locuiam în Texas, am învățat că amerindienii recunoșteau înțelepciunea bătrânilor din triburile lor. Învățau de la ei despre ceea ce era important în viață, iar când mureau, tribul avea un mod respectuos de a-i onora.
Din păcate, nu găsesc că înțelepciunea pe care o practicau ei este reprodusă suficient aici. În România, când am venit prima dată (n.r.: la sfârșitul anului 1994), am citit despre cum tinerii îi alungau pe bătrâni în stradă ca să le ocupe proprietățile. Astfel, arătau că afecțiunea și/sau respectul față de părinți sau alții care se îngrijiseră de ei nu era autentic și că orice aspect al acestora putea fi ignorat de dragul satisfacerii lăcomiei personale.
Astfel, atunci când aveau loc astfel de evenimente surprinzătoare, își expuneau ceea ce se numește „fățarnicie”. În loc de ajutor, apăreau încercări de a-i alunga într-un fel, spre șocul celor care avuseseră încredere în grija autentică despre care credeau că exista.
Să li se spună să nu fie deranjați, chiar presupunând că cei în vârstă nu sunt pe deplin conștienți de ceea ce se încearcă, comportamentul este de așa natură încât șocul este dureros până în măduva oaselor. Indiferent dacă ajutorul pentru supraviețuire și dezvoltare a fost oferit ani de zile sau doar pentru o perioadă scurtă, celor în vârstă le este greu să creadă în trădare atunci când aceasta se întâmplă. De ce? Cine i-a învățat să se poarte astfel? Cum s-a luat o asemenea decizie?
Cum au ajuns ei la concluzia că cei în vârstă nu au capacitatea de a înțelege? Cum au putut să aibă parte de ospitalitate și să nu recunoască sinceritatea acelei primiri? Cum au putut să ceară să fie primiți, iar apoi să iasă pe ușă fugind, fără măcar un cuvânt pentru gazdele care îi invitaseră cu o cordialitate care nici măcar nu a fost recunoscută, cu atât mai puțin respectată? Poate că faptul de a trece cu vederea astfel de comportamente a contribuit la apariția unor fapte și mai problematice ulterior, dar nu există scuze pentru cei care – pas cu pas – și-au expus intențiile – intenții niciodată bănuite de bătrânii implicați. A ignora fiecare pas care ducea în acea direcție a fost o mare greșeală. De fapt, de multe ori, cei în vârstă sunt pe deplin conștienți nu doar de ceea ce se întâmplă în jurul lor, ci și de ceea ce se întâmplă în lume, acum că atât de multe informații le sunt accesibile prin mijloacele moderne de comunicare.
Mi se pare că norocoși sunt aceia ale căror relații cu familia și prietenii sunt pozitive, interesante și de ajutor atunci când este nevoie. Iar cei care au o atitudine lacomă, precum cea de demult, sunt sortiți unei existențe pe care și-o creează prin propriul comportament. Nicio acceptare viitoare a persoanelor implicate nu poate include încrederea că acel comportament nu se va repeta.
Nu ar trebui să fie greu de ales între a avea o relație bună sau, dimpotrivă, una rea.
