O nouă Pax Americana? Războiul lui Putin potențează alianța statelor democratice

Sursa: Pixabay

<< Statele Unite și aliații lor au eșuat să împiedice brutalizarea Ucrainei de către Rusia, dar încă mai pot câștiga lupta pentru salvarea ordinii internaționale. Invazia sălbatică rusă a scos la iveală decalajul dintre aspirațiile liberale ale Occidentului și resursele infime alocate apărării acestora. Statele Unite au intrat în competiția marilor puteri cu Moscova și Beijing, dar nu au reușit, deocamdată, să aloce banii, creativitatea sau urgența necesare pentru a prevala asupra acestora. Prin invadarea Ucrainei, președintele rus Vladimir Putin a făcut, fără să vrea, o favoare imensă Statelor Unite și aliaților. Prin șocul produs, el le-a oferit oportunitatea istorică de a se regrupa și de a se reseta pentru o eră de competiție intensă – nu doar cu Rusia, ci și cu China – și, în cele din urmă, de a reconstrui o ordine internațională care părea a se îndrepta spre colaps >>, scrie Foreign Affairs.

<< Este o situație similară sfârșitului anilor ´40, când Occidentul intra într-o perioadă de competiție între marile puteri fără să fi apelat la investițiile sau inițiativele necesare pentru a o câștiga. Cheltuielile de apărare ale SUA erau inadecvate, NATO exista doar pe hârtie, iar Japonia și Germania de Vest nu fuseseră reintegrate în lumea democratică. Blocul comunist părea să se afle pe o direcție ascendentă. S-a produs apoi momentul iunie 1950 cu agresiunea autoritară neprovocată – Războiul din Coreea – ce a revoluționat politica occidentală și a pus bazele unei strategii de îngrădire (containment) de succes. Strategiile prin care s-a câștigat Războiul Rece și care au generat ordinea internațională liberală modernă au fost produsul unui război cald neprevăzut. Catastrofa din Ucraina ar putea avea un efect similar în prezent.

Agresiunea lui Putin a creat o fereastră de oportunitate strategică pentru Washington și aliații săi. Democrațiile vor trebui să inițieze un program major multilateral de reînarmare și să întărească apărarea militară și de altă natură împotriva valului de agresiune autocratică care se apropie. Actuala criză poate fi exploatată pentru a slăbi capacitatea de coerciție și subversiune a autocraților și pentru a aprofunda cooperarea economică și diplomatică între statele democratice din întreaga lume. Invazia Ucrainei semnalează o nouă fază a luptei tot mai intense pentru modelarea ordinii internaționale. Lumea democratică nu va găsi un context mai favorabil decât acesta de a se poziționa pentru succes.

De ani buni, Statele Unite discută despre competiția între marile puteri. Dar, pentru a-și contracara rivalii autoritari, o țară are nevoie de mai mult decât de retorică. Este nevoie, de asemenea, de investiții masive în forțe militare pregătite pentru lupte de mare intensitate, de o diplomație susținută de atragere și păstrare a aliaților și de o dorință de a se confrunta cu adversarii și chiar cu riscul războiului. Asemenea angajamente nu apar în mod natural, cu atât mai puțin în democrațiile care cred că pacea este norma și care țin „la sertar” strategiile antagoniste ambițioase, până când un eveniment șocant le obligă la sacrificiu colectiv.

Este cazul containment-ului, considerat una dintre cele mai de succes strategii din istoria diplomatică a SUA, dar care era pe cale de a eșua înaintea izbucnirii Războiului din Coreea. La sfârșitul anilor ’40, Statele Unite s-au angajat într-o competiție periculoasă, îndelungată, împotriva unui rival autoritar puternic. Oficialii americani își stabiliseră obiective maximaliste: limitarea puterii sovietice până când regimul sovietic se prăbușește sau se moderează, respectiv – după cum spunea președintele Harry Truman – sprijinirea „popoarelor care se opun încercărilor de subjugare”. Truman începuse să pună în aplicare politici de referință, precum Planul Marshall pentru reconstrucția Europei de Vest și semnarea Tratatului Atlanticului de Nord. Cu toate acestea, înainte de iunie 1950, containment-ul era mai degrabă o aspirație decât o strategie.

Chiar și în timpul crizele Războiului Rece din Berlin, Cehoslovacia, Iran și Turcia, cheltuielile militare americane scăzuseră de la 83 de miliarde de dolari la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial la 9 miliarde de dolari în 1948. Tratatul Atlanticului de Nord nu părea să aibă forță: alianța nu avea un comandament militar integrat sau ceva apropiat necesarului de forțe de care avea nevoie pentru a apăra Europa de Vest. Constrângerile legate de resurse au forțat Washingtonul să renunțe la China în timpul războiului său civil, rămânând pe margine în timp ce comuniștii lui Mao Zedong învingeau guvernul naționalist al lui Chiang Kai-Shek, și să traseze un perimetru de apărare ce excludea inițial Coreea de Sud și Taiwan. Strategia de stat a SUA a combinat ambiții uriașe cu o abordare deficitară pentru a le atinge: oficialii americani au sperat că superioritatea militară a Statelor Unite – în speță, monopolul său atomic – va compensa carențele de-a lungul diviziunii Est-Vest. Le era greu să-și imagineze dușmanii, chiar nemiloși și totalitari, capabili să recurgă la război. În plus, la Washington, prioritățile globale le concurau pe cele de politică internă, precum controlul inflației și echilibrarea bugetului. Oficialii americani plănuiau, de asemenea, să câștige de pe urma antagonizării adversarilor săi – în special, curtându-i pe comuniștii liderului chinez Mao Zedong, odată ce aceștia au câștigat războiul civil din China, și îndepărtând această țară de Uniunea Sovietică.

O asemenea strategie a eșuat: Mao a încheiat o alianță cu Moscova la începutul lui 1950. Cu doar câteva luni înainte, un alt eșec strategic – primul test nuclear sovietic – a pus capăt monopolului atomic al Statelor Unite. Cu toate acestea, chiar și atunci, Truman a rămas impasibil. Atunci când Paul Nitze, directorul Consiliului de Planificare Politică a Departamentului de Stat, a redactat celebrul său memoriu, NSC-68 prin care semnala necesitatea unei ofensive diplomatice globale dublată de o masivă consolidare militară, Truman a ignorat politicos documentul și a anunțat planurile de reducere a bugetului apărării.

A fost nevoie de o agresiune teritorială internațională pentru a trezi Washingtonul din amorțeală. Asaltul premierului nord-coreean Kim Il Sung asupra Coreei de Sud, întreprins în complicitate cu Mao și cu liderul sovietic Stalin, a schimbat totul. Invazia i-a convins pe decidenții politici americani de riscul major al unui conflict global. Conflictul a risipit și orice speranță de antagonizare reciprocă a Moscovei și Beijingului: Washingtonul se confrunta cu un monolit comunist care exercita presiuni în toată periferia eurasiatică. Pe scurt, invazia nord-coreeană a făcut ca administrația Truman să se teamă că lumea postbelică se găsea într-un echilibru precar.
Decidenții americani au hotărât nu doar să apere Coreea de Sud, ci să organizeze o campanie globală pentru a consolida lumea democratică. Tratatul Atlanticului de Nord a devenit Organizația Tratatului Atlanticului de Nord, cu o structură de comandă unificată și 25 de divizii active la dispoziție. Administrația Truman a trimis forțe suplimentare în Europa, unde aliații SUA și-au accelerat pregătirile militare și au fost de acord, în principiu, să reînarmeze Germania de Vest. În Asia-Pacific, Statele Unite au creat un cordon de pacte de securitate care implicau Australia și Noua Zeelandă, Japonia și Filipine și au desfășurat forțe navale pentru a preveni o preluare a Taiwanului de către chinezi.

Războiul din Coreea a impulsionat astfel emergența rețelei globale de alianțe și a desfășurărilor de forțe militare durabile care avea să devină coloana vertebrală a politicii de containment. A precipitat renașterea și reînarmarea foștilor inamici, Japonia și Germania de Vest, ca membri de seamă ai lumii libere. La baza tuturor acestor acțiuni a stat o uriașă consolidare militară menită să facă de neconceput agresiunea sovietică. Cheltuielile de apărare ale SUA s-au mai mult decât triplat, ajungând la 14% din PIB în 1953; arsenalul nuclear și forțele convenționale ale SUA s-au mai mult decât dublat. „Sovieticii nu respectau nimic altceva decât forța”, declara Truman. „Să construim o astfel de forță … este exact ceea ce încercăm să facem acum”.

Cu siguranță, războiul din Coreea a evidențiat și pericolul de a merge prea departe. Administrația Truman a greșit în mod spectaculos încercând să reunifice Peninsula Coreeană prin forță la sfârșitul anului 1950, ceea ce a provocat intervenția comunistă chineză și un război mai lung și mai costisitor. Ideea că un eșec undeva ar putea duce la un dezastru pretutindeni a prefigurat așa-numita teorie a dominoului și intervenția tragică a Statelor Unite în Vietnam. În cele din urmă, cheltuielile de apărare din timpul războiului, care erau foarte mari, s-au dovedit a fi prea oneroase pentru a fi susținute. Dar, în general, reacția administrației Truman la Războiul din Coreea a fost vitală în stabilizarea unei lumi fragile și în crearea unor situații de forță ce au permis Occidentului să triumfe în Războiul Rece.

RIMELE ISTORIEI

Războiul din Ucraina diferă în multe privințe de Războiul din Coreea, mai ales prin aceea că trupele americane nu sunt implicate în mod direct. Rusia și China anilor 2020 nu sunt Uniunea Sovietică și China maoistă anilor ´50, chiar dacă Putin și președintele chinez Xi Jinping manifestă în ultima vreme tendințe clar staliniste.

Cu toate acestea, istoria pare să rimeze astăzi. La sfârșitul anilor 2010, ca și la sfârșitul anilor ´40, Washingtonul și aliații săi se confruntau amenințări tot mai mari, dar se străduiau să le limiteze. Meritul administrațiilor Trump și Biden a fost că au identificat competiția marilor puteri ca fiind prioritate strategică pentru Statele Unite. NATO a dizlocat câteva mii de trupe militare suplimentare în Europa de Est după invazia Rusiei în Ucraina în 2014, iar noi coaliții au început să se formeze în regiunea Indo-Pacific pentru a controla puterea chineză. Totuși, până la actualul război din Ucraina, echilibrarea împotriva Rusiei și Chinei a fost adesea apatică.

După o diminuare în cea mai mare parte a anilor 2010, cheltuielile militare din lumea democratică au început să crească – modest – abia în jurul anului 2018. Din cauza inflației, cheltuielile militare ale SUA au scăzut de fapt cu șase procente în termeni reali în 2021. Acest lucru a reflectat apatia predominantă a publicului: Americanii s-au întrebat de ce ar trebui ca Statele Unite să apere prieteni îndepărtați, cum ar fi statele baltice și Taiwanul; la rândul lor, mulți alegători din Franța, Germania și Regatul Unit credeau că țările lor ar trebui să rămână neutre în războiul rece dintre SUA și China.

Declinul finanțării sectorului de apărăre a fost agravat de o lipsă de seriozitate strategică. Administrațiile Trump și Biden au încărcat armata americană cu misiuni extranee, precum combaterea fraudei electorale, a imigrației ilegale, a schimbărilor climatice și a pandemiilor. Armatele vest-europene au operat slabe creșteri bugetare pe majorări salariale și pensii. În Asia de Est, aliații SUA au direcționat banii pentru apărare pentru misiuni ce nu aveau nicio legătură cu limitarea Chinei, cum ar fi desfășurarea de acțiuni de contrainsurgență în Filipine sau achiziționarea unor platforme de prestigiu vulnerabile. Aproape un sfert din bugetul pentru apărare al Taiwanului pentru 2021 a fost alocat pentru nave de război și avioane de luptă de lux care ar putea avea dificultăți de a-și părăsi bazele în caz de război.

Apărarea nu a fost singurul domeniu în care retorica decisivă a însoțit o politică ezitantă. Administrațiile Trump și Biden au vorbit despre China ca despre o provocare care definește un secol și apoi au refuzat să susțină cea mai bună inițiativă pentru a contracara influența economică chineză: Parteneriatul Trans-Pacific (TPP), un grandios acord de liber schimb negociat inițial de Statele Unite și 12 economii din zona Pacificului. Între timp, Europa își adâncea dependența de gazul rusesc. Au existat politici creative și energice, cum ar fi utilizarea sancțiunilor asupra tehnologiei pentru a deturna eforturile Huawei de a domina rețelele 5G din lume, dar nimic care să semene cu urgența generalizată la care ne-am putea aștepta într-o luptă pentru soarta ordinii mondiale.

Această letargie strategică a avut mai multe cauze: mahmureala economică a Marii Recesiuni și a crizei din zona euro, moștenirea războaielor dureroase din Irak și Afganistan, precum și impactul populismului crescând. În Statele Unite și în întreaga Europă, alegătorii au obligat guvernele să se concentreze mai degrabă pe probleme interne decât pe competiții externe. În mod fundamental, însă, societățile democratice care se dezvoltaseră în contextul pacifist post-Război rece s-au străduit să înțeleagă cât de gravă a devenit amenințarea unui război major.

Națiunile democratice credeau că tendințele imperialiste au fost depășite prin globalizare. Au presupus că Putin și Xi erau lideri precauți urmărind obiective limitate – menținerea la putere, maximizarea creșterii economice și obținerea unei poziții mai relevante în cadrul ordinii globale existente. Forțele paramilitare rusești și chineze s-ar putea angaja în „război de zonă gri”. Dacă situația se înrăutățește, Moscova și Beijingul ar ajunge la înțelegeri și ar detensiona crizele. Iar dacă ar recurge la acțiuni mai agresive, Occidentul ar avea timp să se organizeze. Deocamdată, Statele Unite și aliații săi ar trebui să se concentreze asupra punerii în ordine a propriilor problemele și a gălcevelor dintre ei.

Invazia Rusiei în Ucraina a spulberat aceste mituri confortabile. Dintr-o dată, un război între marile puteri pare nu doar posibil, ci chiar probabil. Factorii de decizie occidentali au redescoperit valoarea hard power-ului și au început să ia în serios aspirațiile imperiale ale lui Putin și Xi. Ideea că Statele Unite se pot concentra asupra Chinei concomitent cu închegarea de legături „stabile și previzibile” cu Rusia a devenit ridicolă: antanta sino-rusă ar putea contesta în mod violent echilibrul de putere la ambele capete ale Eurasiei simultan. Ca urmare, mișcări considerate anterior imposibile – reînarmarea accelerată a Germaniei și Japoniei, transferurile de arme ale UE către Ucraina, izolarea economică aproape totală a unei mari puteri – sunt în plină desfășurare.

Această avalanșă de activități a venit prea târziu pentru a scuti Ucraina de agresiunea lui Putin. Dar s-ar putea să fi sosit exact la timp pentru a consolida o alianță globală care să unească democrațiile împotriva Rusiei și Chinei și, astfel, să asigure lumea liberă pentru generațiile viitoare. Pentru a profita la maximum de acest moment decisiv, Statele Unite și aliații lor ar trebui să țină cont de trei lecții cheie din Războiul din Coreea.

CHEMAREA LA LUPTĂ

În primul rând, se impune o gândire la scară mare. Truman nu și-a limitat răspunsul la agresiunea nord-coreeană la Peninsula Coreeană sau la Asia. Ci a urmărit, mai degrabă, să fortifice lumea liberă în general. Astăzi, agresiunea rusă a creat posibilități similare prin adâncirea diviziunilor dintre democrațiile liberale și autocrațiile ce încearcă să le distrugă. Aproape opt din zece locuitori ai SUA consideră criza ucraineană ca făcând parte dintr-o luptă mai amplă pentru democrația globală. Pe termen scurt, criza din Europa ar putea îndepărta atenția SUA de la Indo-Pacific. Pe termen lung, însă, Washingtonul și aliații săi pot exploata un incident cauzat de Moscova pentru a iniția o politică mai dură față de Beijing. Într-adevăr, obiectivul primordial al Statelor Unite ar trebui să fie construirea unei coaliții transregionale de democrații care să poată confrunta Rusia și China în baza premise că o agresiune locală va declanșa un răspuns global rapid și devastator.

În al doilea rând, trebuie să se acționeze rapid. Truman știa că momentele de solidaritate aliată și de unitate internă puteau fi trecătoare, așa că s-a grăbit să pună în aplicare o strategie completă de containment în doar câteva luni. „Până în 1951″, comenta politologul Robert Jervis, „toate elementele pe care am ajuns să le asociem cu Războiul Rece erau disponibile sau în pregătire”. Astăzi, Statele Unite și aliații lor ar trebui să se bazeze pe coaliția care s-a format pentru a gestiona criza ucraineană și să fie pregătite să o realinieze împotriva Chinei.

De pildă, parteneriatele care au blocat accesul Rusiei la sistemul financiar global și la tehnologiile cheie ar putea servi drept model pentru sancțiuni similare împotriva Chinei, dacă aceasta invadează Taiwanul. Eforturile în derulare pentru a reduce dependența Europei de energia rusă ar trebui extinse într-o campanie mai amplă de decuplare a economiilor lumii libere de Rusia și China în domenii critice, inclusiv în domeniul tehnologiilor avansate, al metale rare și al medicamentelor de urgență. Va fi esențială crearea unor coaliții tehnologice, în care democrațiile să pună în comun bani și resurse pentru a avansa în domenii-cheie, cum ar fi semiconductorii sau inteligența artificială, concomitent cu refuzarea capitalului și inputurilor critice pentru autocrații. Elementul central al acestei abordări ar fi o tentativă a SUA de a se alătura din nou TPP (numit acum Acordul cuprinzător și progresiv pentru Parteneriatul Trans-Pacific – CPTPP) – poate cel mai bun exemplu de inițiativă a cărei valoare strategică este incontestabilă. Dacă democrațiile nu ratează momentul, atunci un rezultat durabil al crizei ucrainene ar putea fi un bloc economic mai coagulat al lumii libere, care să îngreuneze demersurile regimurilor autocratice de constrângere sau persuadare.

Cu toate acestea, puterea economică are limitele ei, astfel încât lumea democratică are nevoie și de un program rapid de reînarmare multilaterală pentru a consolida un echilibru militar ce s-a erodat în Europa și în Indo-Pacific. Acest lucru va include intense dizlocări de forțe bine înarmate – în special blindate și aviație în Europa de Est și o mulțime de trăgători și senzori în Pacificul de Vest – în măsură a deturna încercările de agresiuni teritoriale în capcane sângeroase. De asemenea, este necesară o accelerare rapidă a planificării operaționale detaliate privind modul în care Statele Unite și aliații cheie, precum Australia și Japonia, ar răspunde la agresiunea chineză. Statele Unite și principalii săi aliați ar trebui, de asemenea, să permită transferuri de arme către potențiale state din prima linie, cum ar fi Polonia și Taiwan, cu condiția ca acestea să se angajeze să majoreze cheltuielile din sectorul apărării și să adopte strategii militare potrivite câștigării de timp pentru un răspuns multilateral mai amplu.

Toate acestea vor necesita categorii de bani pe care democrațiile se străduiesc să le găsească în vremuri de pace, dar pe care nu ezită să le cheltuiască sub amenințarea războiului. Statele Unite ar trebui să planifice alocarea a circa 5% din PIB pentru apărare în următorul deceniu (față de aproximativ 3,2% în prezent), pentru a le permite să facă față agresiunilor din mai multe teatre de operații. Principalii aliați din ambele părți ale Eurasiei ar trebui să se angajeze la creșteri proporționale similare.

Dar dacă SUA și aliații trebuie să acționeze rapid, o ultimă lecție ar fi aceea că trebuie să evite să meargă prea departe. Escaladarea conflictului coreean și adoptarea unei versiuni de containment care nu cunoștea limite geografice a dus la supraextindere și la tragedie. Există o graniță subțire între urgență și nesăbuință.

Astfel, Washingtonul ar trebui așadar să evite o intervenție militară directă în Ucraina. Ar trebui să ignore apelurile insistente de a genera schimbarea de regim în Rusia sau în China – un obiectiv pe care lumea democratică nu are puterea de a-l atinge la un cost tolerabil. De asemenea, Statele Unite trebuie să rămână selective în ceea ce privește zonele în care concurează cu Moscova și Beijing: mai degrabă în Europa de Est și Asia de Est decât în Asia Centrală și Africa. Mai presus de toate, Statele Unite și aliații lor trebuie să-și păstreze răbdarea. Truman a recunoscut, în 1953, că Războiul Rece nu se va încheia prea curând, dar a susținut că „am stabilit calea prin care îl putem câștiga”. Acesta este un standard rezonabil pentru o politică americană de început de anii 2020.

Chiar și o Rusie devastată din punct de vedere economic și constrânsă din punct de vedere militar își va păstra capacitatea de a crea probleme geopolitice. China va fi un rival formidabil în următoarele decenii, chiar dacă va fi împiedicată să răstoarne echilibrul de putere în Indo-Pacific și dincolo de acesta. Ofensiva lumii libere din timpul Războiului din Coreea a fost un program de urgență, dar a creat avantaje strategice durabile care au influențat în mare măsură rezultatul Războiului Rece. Criza ucraineană poate avea un efect similar într-o altă lungă luptă clandestină dacă va reuși motivarea Statelor Unite și aliaților săi de a se mobiliza pentru apărarea ordinii mondiale care le-a fost atât de benefică. >>

Pedeapsa care se impune, pentru poporul rus. Falimentul KGB

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here