Puterea comunistă de la Beijing este greu încercată de criza coronavirusului, mai greu decât art putea lăsa-o să se întrevadă propaganda chineză de stat, este concluzia unei analize publicate recent de Foreign Affairs. De altfel, așa cum se simte în ultimele săptămâni tot mai intens și în România, aparatul de propagandă și-a întețit jocul pe scena mondială, depunând eforturi colosale pentru a repara imaginea șifonată a Chinei și liderului său, Xi Jinping.
Pe fond, însă, și președintele Xi, și Partidul Comunist Chinez au devenit cât se poate de vulnerabili, iar Foreign Affairs trece în revistă scenariile imploziei. Așadar care sunt acestea, dar mai ales care dintre ele are cele mai mari șanse de reușită? Ce ar urma imediat după și care ar trebui să fie strategia de azi și de mâine a Statelor Unite ale Americii în relația cu China, pentru a forța schimbări radicale la Beijing? Despre toate acestea, în analiza din Foreign Affairs, pe care o redăm pe larg, în cele ce urmează.
Transformarea în curs a Chinei
În ultimii ani, abordarea Statelor Unite ale Americii față de China a luat o direcție dificilă, echilibrul dintre cooperare și concurență în relația americano-chineză înclinând brusc spre cea din urmă. Majoritatea factorilor de decizie și comentatori americani consideră că această nouă strategie de confruntare este un răspuns la afirmarea crescândă a Chinei, concretizată în special în figura controversată a președintelui Xi Jinping. Dar, în cele din urmă, această tensiune continuă – amplificată de presiunile puse de noul focar de coronavirus și o eventuală criză economică – este probabil să expună fragilitatea și nesiguranța de sub pojghița semnalelor de soliditate și putere date de Xi și Beijing.
Statele Unite au mijloace limitate de a influența sistemul politic ermetic al Chinei, însă presiunea diplomatică, economică și militară pe care Washingtonul o poate exercita asupra Beijingului îi va ține pe Xi și Partidul Comunist Chinez (PCC) sub o tensiune enormă. Într-adevăr, o perioadă prelungită de confruntare strategică cu Statele Unite, cum este cea pe care China o experimentează în prezent, va crea condiții care să conducă la schimbări dramatice.
Pe măsură ce tensiunea dintre Statele Unite și China a crescut, s-a existat o dezbatere vocală cu privire la asemănările și, poate mai important, diferențele dintre competiția dintre SUA-China de acum și competiția SUA-URSS din timpul Războiului Rece. Indiferent de limitele analogiei, liderii chinezi nu au ignorat lecțiile Războiului Rece și ale prăbușirii sovietice. În mod ironic, Beijingul poate totuși să repete unele dintre greșelile cu implicațiile cele mai grave, făcute de regimul sovietic.
În timpul Războiului Rece, rigiditatea regimului sovietic și a liderilor săi s-au dovedit a fi cel mai valoros atu al Statelor Unite. Kremlinul a mizat insistent pe strategiile eșuate – menținerea unui sistem economic muribund, continuând o cursă a înarmării care îl ruina, menținând un imperiu global pe care nu și-l putea permite – mai degrabă decât să accepte pierderile pe care le-ar fi putut implica reformele minuțioase.
Liderii chinezi sunt constrânși în mod similar de rigiditățile propriului sistem. Prin urmare, este limitată și capacitatea lor de a corecta greșelile de politică. În 2018, Xi a decis abrogarea limitei pentru mandatele prezidențiale, semnalându-și intenția de a rămâne la putere la nesfârșit. El s-a răsfățat cu epurări masive, trăgând pe dreapta oficiali de partid de seamă, sub pretextul luptei anticorupție. Mai mult, Xi a reprimat protestele din Hong Kong, a arestat sute de avocați și activiști în domeniul drepturilor omului și a impus cea mai strictă cenzură mediatică din epoca post-Mao. Guvernul său a construit tabere de „reeducare” în Xinjiang, unde a încarcerat peste un milion de uiguri, kazahi și alte minorități musulmane. Și a centralizat procesul decizional economic și politic, injectând resurse guvernamentale în întreprinderile de stat și „ascuțind” tehnologiile de supraveghere. Cu toate acestea, măsurile au făcut ca PCC să fie mai slab: creșterea întreprinderilor de stat distorsionează economia, iar supravegherea alimentează rezistența. Răspândirea noului coronavirus nu a făcut decât să adâncească nemulțumirea poporului chinez față de guvernul său.
Tensiunile economice și criticile politice care decurg din concurența chinezo-americană s-ar putea dovedi în cele din urmă a fi cireașa de pe tort (orig.: the straws that broke this camel’s back). Dacă Xi continuă această traiectorie, erodând fundamentele puterii economice și politice ale Chinei și monopolizând responsabilitatea și controlul, el va expune PCC la schimbări cataclismice.
Un tigru de hârtie
De la preluarea puterii, în 2012, Xi a înlocuit conducerea colectivă cu o conducere de mână forte. Înainte de Xi, regimul afișase constant un grad ridicat de flexibilitate ideologică și pragmatism politic. Acesta a evitat erorile bazându-se pe un proces de luare a deciziilor centrat pe consens, care a încorporat opinii de la facțiuni rivale și care s-a adaptat intereselor divergente. PCC a evitat, de asemenea, conflictele în străinătate, rămânând în afara litigiilor controversate, precum cele din Orientul Mijlociu, și abținându-se de la activități care ar putea să atenteze la interesele vitale ale Statelor Unite. Acasă, elitele conducătoare din China au menținut pacea împărtășind răsfățurile guvernării. Un astfel de regim nu a fost în niciun caz perfect. Corupția era endemică, iar guvernul a întârziat deseori cu luarea deciziilor critice, ratând oportunități valoroase. Dar regimul care a precedat centralizarea lui Xi avea un avantaj distinct: o înclinație intrinsecă spre pragmatism și prudență.
În ultimii șapte ani, acel sistem a fost demontat și înlocuit de unul calitativ diferit. Un regim marcat de un grad ridicat de rigiditate ideologică, politici punitive față de minoritățile etnice și dizidenții politici, pe plan intern, respectiv de o politică externă impulsivă întruchipată de Inițiativa „Belt and Road”, un program de infrastructură de trilioane de dolari, cu potențial economic dubios, care a stârnit suspiciuni intense în Occident. Centralizarea puterii sub Xi a creat fragilități noi și a expus partidul la riscuri mai mari. Dacă avantajul sistemelor autoritare stă capacitatea de a lua rapid decizii dificile, dezavantajul este acela că crește foarte mult riscul de a face gafe costisitoare. Procesul decizional bazat pe consens, din epoca anterioară, ar fi putut fi lent și ineficient, dar a împiedicat ideile radicale sau riscante să devină politici.
Sub Xi Jinping, corectarea greșelilor de politică s-a dovedit a fi dificilă, întrucât inversarea deciziilor luate personal de liderul autoritar i-ar afecta acestuia imaginea de infailibilitate (este însă mai simplu să corectezi deciziile proaste luate sub conducerea colectivă, deoarece un grup, nu un individ, își asumă vina).
Pretențiile de loialitate emise de Xi au înăbușit și dezbaterea și au descurajat polemicile în cadrul PCC. Din aceste motive, partidului nu are flexibilitatea necesară pentru a evita și a inversa greșelile viitoare, în confruntarea cu Statele Unite. Rezultatul: este probabil să sporească dezbinarea în interiorul regimului. Unii lideri de partid vor recunoaște fără îndoială riscurile și se vor alarma tot mai mult de faptul că Xi a pus în pericol inutil poziția partidului. Daunele aduse autorității lui Xi, cauzate de demersuri ulterioare, le-ar da apă la moară și rivalilor săi, în special premierului Li Keqiang și membrilor Politburo, Wang Yang și Hu Chunhua, care au legături strânse cu fostul președinte Hu Jintao. Desigur, este aproape imposibil să înlături un lider autoritar, într-un regim cu un singur partid, din cauza controlului său strict asupra armatei și forțelor de securitate. Dar discordia înfiorătoare ar alimenta cel puțin nesiguranța și paranoia lui Xi, putând îngreuna și mai mult capacitatea sa de a menține un curs constant.
Un lider autoritar care s-a văzut nevoit să dea și înapoi – așa cum a făcut Mao Zedong după Marele Salt Înainte, un program care a dus la aproximativ 30 de milioane de decese cauzate de foamete la începutul anilor ’60 – se teme în mod natural că rivalii săi vor profita de oportunitatea de a conspira împotriva lui. Pentru a preveni astfel de amenințări, acest tip de lider recurge, de obicei, la epurări, pe care Mao le-a făcut la patru ani după încheierea Marelui Salt Înainte, prin lansarea Revoluției Culturale, mișcare destinată să elimine „elementele burgheze” din societate și din guvern. În anii următori, Xi ar putea ajunge să se bazeze pe epurări mai mult decât până acum, sporind și mai mult tensiunile și neîncrederea în rândul elitelor conducătoare.
O componentă-cheie a confruntării strategice dintre Washington și Beijing este „decuplarea economică”, o reducere semnificativă a legăturilor comerciale extinse pe care Statele Unite și China le-au construit în ultimele patru decenii. Cei care pledează pentru decuplare – cum ar fi președintele american Donald Trump, care a lansat un război comercial cu China în 2018 – consideră că, tăind accesul Chinei la vasta piață americană și la tehnologia sofisticată a SUA, Washingtonul poate reduce considerabil creșterea potențială a puterii Chinei. În ciuda armistițiului în războiul comercial, la care s-a ajuns prin acordul provizoriu încheiat de Trump și Xi în ianuarie 2020, este aproape sigur că decuplarea economică SUA-China va continua în următorii ani, indiferent de cine se va afla la Casa Albă, deoarece reducerea dependenței economice a SUA de China și limitarea creșterii puterii chineze au devenit între timp obiective bipartizane.
Întrucât economia chineză de azi depinde mai puțin de exporturi ca motor al creșterii – exporturile în 2018 au reprezentat 19,5% din PIB, în scădere față de 32,6% în 2008 – decuplarea ar putea să nu deprime creșterea economică a Chinei, așa cum au dorit susținătorii săi. Dar cu siguranță va avea un impact negativ asupra economiei chineze, care poate fi amplificat de încetinirea creșterii economice interne a țării, care este ea însăși produsul unei datorii în plină expansiune, a epuizării creșterii bazate pe investiții și a unei populații care îmbătrânește rapid. Încetinirea poate fi agravată și mai mult de încercarea Beijingului de a reduce creșterea pe termen scurt cu politici nesustenabile, cum ar fi creșterea creditării bancare și investițiile în proiecte de infrastructură costisitoare.
Pe măsură ce economia slăbește, PCC ar putea fi nevoit să se confrunte cu o erodare a sprijinului popular, pe fondul unui nivel de trai în scădere sau stagnant. În epoca post-Mao, PCC s-a bazat foarte mult pe supra performanța economică pentru a-și susține legitimitatea. Într-adevăr, generațiile născute după Revoluția Culturală au cunoscut o creștere constantă a nivelului de trai. O perioadă prelungită de performanță economică mediocră – să spunem, câțiva ani în care rata de creștere se ridică în jurul a trei sau patru procente, media istorică pentru țările în curs de dezvoltare – ar putea reduce sever nivelul de sprijin popular pentru PCC, pe măsură ce chinezii de rând se vor confrunta cu creșterea șomajului și o plasă de siguranță socială precară.
Într-un mediu economic atât de advers, semnele de tulburări sociale, precum revolte, proteste în masă și greve, vor deveni mai frecvente. Cea mai profundă amenințare la stabilitatea regimului va veni din partea clasei de mijloc chineze. În anii următori, din cauza performanțelor economice anemice ale Chinei, absolvenții bine pregătiți și ambițioși vor obține mai greu locurile de muncă dorite. Pe măsură ce standardul lor de viață stagnează chinezii din clasa mijlocie se pot întoarce împotriva partidului. La început nu va fi evident: clasa de mijloc chineză a evitat în mod tradițional politica. Dar chiar dacă membrii clasei de mijloc nu participă la proteste anti-regim, ei ar putea foarte bine să-și exprime nemulțumirile indirect, în cadrul demonstrațiilor asupra unor probleme precum protecția mediului, sănătatea publică, educația și siguranța alimentelor. Clasa de mijloc chineză ar putea, de asemenea, să voteze și cu picioarele sale, emigrând în număr mare.
O încetinire economică ar perturba, de asemenea, structura de patronaj a PCC, avantajele și favorurile pe care le oferă guvernului colaboratorilor și colaboratorilor. În trecutul recent, o economie în plină expansiune a oferit guvernului venituri abundente – venituri totale care, în termeni absoluți, s-au triplat între 2008 și 2018 – oferind resursele de care avea nevoie CCP pentru a asigura loialitatea aparatului de nivel mediu, a liderilor provinciali superiori și a managerilor de stat din întreprinderi. Pe măsură ce miracolul economic chinez eșuează, partidul îi va fi mai greu să ofere privilegiile și confortul material conforme cu așteptările unor asemenea oficiali. Elitele de partid vor trebui, de asemenea, să concureze mai dur între ele pentru a obține aprobarea și finanțarea proiectelor pentru proiectele la care țin. Nemulțumirea dintre elite poate spori dacă prioritățile prețioase ale Xi, cum ar fi Inițiativa Belt and Road, continuă să primească tratament preferențial, în timp ce toți ceilalți trebuie să economisească.
În cele din urmă, în cazul unei încetiniri dramatice, guvernul chinez se va confrunta cel mai probabil cu o rezistență mai mare în periferia remanentă a țării, în special în Tibet și Xinjiang, care conțin minoritățile etnice cele mai vocale ale Chinei, dar și în Hong Kong, care a fost teritoriu britanic până în 1997 și care păstrează un sistem de guvernare diferit, cu mult mai multe libertăți civile. Cu siguranță, escaladarea tensiunilor de la periferia Chinei nu va pune PCC la pământ. Dar ele se pot dovedi a fi niște distracții costisitoare. În cazul în care partidul va recurge la răspunsuri excesiv de dure pentru a-și afirma controlul, așa cum este posibil să fie cazul, țara va suporta critici internaționale și noi sancțiuni dure. Escaladarea încălcării drepturilor omului în China ar contribui, de asemenea, la împingerea Europei mai aproape de Statele Unite, facilitând astfel formarea unei coaliții anti-China, pe care Beijingul a încercat disperat să o prevină.
Deși nemulțumirea clasei mijlocii, rezistența etnică și protestele pro-democrație nu-l vor forța pe Xi să plece la putere, o astfel de stare de tensiune indubitabil ar eroda autoritatea sa și ar pune la îndoială capacitatea lui de a guverna eficient. Slăbiciunea economică și demoralizarea elitelor ar putea apoi să împingă Beijingul la marginea prăpastiei, ducând PCC spre calamitate.
Bătând tobele naționalismului
În teorie, PCC ar trebui să fie capabil să evite sau să atenueze daunele cauzate de încetinirea creșterii economice. O strategie eficientă ar include unele dintre lecțiile valoroase însușite de predecesorii lui Xi, după prăbușirea Uniunii Sovietice. Moscova a continuat să ofere ajutor semnificativ Cubei, Vietnamului și mai multor state vasale din Europa de Est până în anii amurgului Uniunii Sovietice. De asemenea, regimul a avut o intervenție militară costisitoare în Afganistan și a finanțat regimuri subordonate în Angola și Asia de Sud-Est.
Pentru a evita aceste tipuri de greșeli, Beijingul ar trebui să acorde prioritate conservării resurselor sale financiare limitate. În special, China ar trebui să se retragă din proiectele sale expansioniste, mai ales Inițiativa Belt And Road, și alte programe de asistență externă, cum ar fi subvențiile și împrumuturile concesionale pe care le-a acordat Cambodgiei, Cubei, Venezuelei și mai multor țări în curs de dezvoltare din Africa. Beijingul ar putea suporta costuri considerabile pe termen scurt – și anume pierderea prestigiului și a bunăvoinței unor asemenea state – dar pe termen lung, China ar evita pericolele supralicitării imperiale și ar economisi suficiente fonduri pentru a-și recapitaliza sistemul bancar, epuizat de creditarea excesivă din ultimul deceniu.
Beijingul ar trebui, de asemenea, să creeze legături mai puternice cu aliații SUA pentru a împiedica Washington-ul să îi recruteze într-o largă coaliție anti-China. Pentru a face acest lucru, regimul va trebui să facă enorme concesii economice, diplomatice, militare și politice, precum deschiderea pieței chineze în Japonia, Coreea de Sud și Europa; asigurarea protecției proprietății intelectuale; îmbunătățirea semnificativă a drepturilor omului; și abandonarea anumitor pretenții teritoriale. Guvernul lui Xi a luat deja măsuri pentru a repara legăturile cu Japonia. Dar pentru a-i curta cu adevărat pe aliații SUA și pentru a evita o încetinire, Xi sau succesorii săi vor trebui să meargă mai departe, întreprinzând reforme orientate către piață pentru a compensa pierderile economice cauzate de decuplare. Privatizarea pe scară largă a întreprinderilor de stat ar fi un bun început. Acești mamuți ineficienți controlează aproape 30 de miliarde de dolari în active și consumă aproximativ 80% din creditul bancar disponibil al țării, dar contribuția lor la PIB este de 23- 28% din PIB. Câștigurile, în termeni de eficiență, care ar fi astfel descătușate, interferând cu rolul direct al statului în economie, ar fi mai mult decât suficiente pentru a compensa pierderea pieței din SUA. Economistul Nicholas Lardy a estimat că reformele economice veritabile, în special cele care vizează întreprinderi de stat, ar putea stimula creșterea anuală de PIB a Chinei cu până la două puncte procentuale în următorul deceniu.
Din păcate, este puțin probabil ca Xi să împlinească această strategie. La urma urmei, acesta se opune viziunilor sale ideologice profund păstrate. Majoritatea inițiativelor recente de politică externă și de securitate din China au amprenta personală. Reducerea sau abandonarea lor ar fi privită ca o admitere a eșecului. Drept urmare, PCC ar putea fi limitată la ajustări tactice: promovarea parteneriatelor public-privat în economie, dereglarea anumitor sectoare sau reducerea cheltuielilor guvernamentale. Acești pași ar reprezenta o îmbunătățire, dar probabil nu vor aduce venituri suficiente și nici nu vor face apel la aliații americani pentru a modifica în mod decisiv cursul confruntării dintre SUA și China.
Din nefericire, președintele Xi va bate probabil tobele naționalismului chinez pentru a contracara Statele Unite. Încă de la protestele din Piața Tiananmen din 1989 – care au zguduit partidul și au dus la o criză a guvernului asupra disidenței – PCC a exploatat în mod continuu sentimentul naționalist pentru a-și susține legitimitatea. În caz de decuplare și de încetinire economică, partidul va susține probabil aceste eforturi. La început, acest lucru nu ar trebui să fie greu: majoritatea chinezilor sunt convinși că Statele Unite au început conflictul actual pentru a împiedica ascensiunea Chinei. Dar, în mod ironic, declanșarea flăcărilor naționalismului ar putea îngreuna eventual posibilitatea partidului de a tinde spre o strategie mai flexibilă, întrucât luarea unei poziții anti-americane viguroase va bloca conflictul și va restricționa opțiunile politice de la Beijing.
Partidul ar trebui apoi să apeleze la controlul social și la represiunea politică. Datorită aparatului său de securitate vastă și eficientă, partidul ar trebui să întâmpine dificultăți reduse în a suprima provocările de pe plan intern la adresa autorității sale. Dar represiunea ar fi costisitoare. Confruntat cu tulburări crescânde, provocate de stagnarea economică, partidul ar trebui să aloce resurse substanțiale pentru stabilitate, în detrimentul altor priorități. De asemenea, un control social strict ar înstrăina unele elite, cum ar fi antreprenorii privați și universitarii, la fel și scriitorii. Escaladarea represiunii ar putea genera o rezistență mai mare la periferia Chinei – Tibet, Xinjiang și Hong Kong – și provoca critici internaționale, în special din țările europene pe care China are nevoie să le curteze.
După potop
PCC este încă departe de moarte. După pierderea de către China a unui conflict militar cu SUA, este de presupus că partidul se va agăța de putere. Acestea fiind spuse, un regim afectat de stagnarea economică și de creșterea tulburărilor sociale, pe plan intern, și de competiția specifică marilor puteri, pe plan extern, devine în mod inerent fragil. Putregaiul s-ar instala lent, dar apoi s-ar răspândi rapid.
Este posibil, dar puțin probabil, faptul că nemulțumirea crescândă în cadrul regimului ar putea motiva membrii de partid seniori să organizeze o lovitură de palat pentru a-l înlocui pe Xi.
Cu toate acestea, partidul a adoptat tehnici sofisticate de combatere a loviturilor de stat: Oficiul General al Comitetului Central monitorizează comunicarea dintre membrii Comitetului, singurul organism care l-ar putea înlătura pe Xi. Mai mult decât atât, loialiștii lui Xi domină sfere sensibile precum Politburo și Comitetul Central, iar armata se află sub controlul său. În asemenea condiții, o conspirație împotriva liderului ar fi extrem de dificilă.
Un alt scenariu posibil este o criză care creează o scindare între elitele de la vârful Chinei, ceea ce la rândul său ar paraliza temutul aparat represiv al regimului. Un astfel de eveniment ar putea fi precipitat de proteste în masă pe care forțele de securitate nu le pot ține în frâu. La fel ca în cazul protestelor din Piața Tiananmen, ar putea apărea diviziuni printre liderii de vârf cu privire la modul în care trebuie abordați protestatarii, permițând astfel mișcării contestatare să câștige un impuls și să atragă sprijin pe scară largă la nivel național. Dar acest scenariu, deși tentant, este puțin probabil să se concretizeze, deoarece partidul a investit foarte mult în supraveghere și controlul informațiilor și a dezvoltat metode eficiente de reprimare a protestelor în masă.
Scenariul care ar avea cea mai mare probabilitate de schimbare radicală este o luptă succesorală care ar apărea dacă Xi ar muri sau ar demisiona din cauza infirmității. În mod obișnuit, lupta pentru putere care apare după dispariția unei guvernări puternice produce un lider interimar slab. De exemplu, premierul sovietic Georgy Malenkov, care i-a urmat lui Stalin, sau președintele PCC, Hua Guofeng, care i-a urmat pe Mao. Astfel de lideri sunt adesea împinși de un concurent mai puternic, cu o viziune transformatoare: precum Nikita Hrușciov, în Uniunea Sovietică, și Deng Xiaoping, în China. Având în vedere nevoia acestui nou lider de a-și afirma autoritatea și de a oferi o agendă diferită, mai atrăgătoare, este puțin probabil ca autoritarismul dur al lui Xi să supraviețuiască sfârșitului guvernării sale.
Aceasta ar lăsa noul lider doar cu două opțiuni. De a reveni la strategia de supraviețuire pe care partidul a avut-o înaintea lui Xi, prin restabilirea conducerii colective și a unei politici externe prudente. Un astfel de scenariu ar putea fi considerat totuși dificil de instalat, deoarece partidul și toate strategiile sale anterioare de supraviețuire apucaseră să fie discreditate până în acest moment.
În schimb, ar putea să opteze pentru reforme mai radicale pentru a salva partidul. Deși nu ar vira brusc spre democrația liberală, ar refuza represiunea, ar relaxa controlul social și ar accelera reforma economică, așa cum a făcut Uniunea Sovietică între 1985 și prăbușirea ei, în 1991. Un astfel de curs de acțiune ar putea fi mai atractiv pentru o elită de partid traumatizată de două decenii de guvernare puternică; s-ar putea să rezoneze și cu dorințele tineretului chinez pentru o nouă direcție.
Dacă reformatorii ar ocupa linia întâii și ar porni pe o astfel de cale, cea mai critică problemă ar fi apoi evitarea împlinirii „paradoxului lui Tocqueville”. Alexis de Tocqueville a observat că reformele pe care le urmărește o dictatură slăbită au tendința de a declanșa o revoluție care, în cele din urmă, răstoarnă dictatura reformistă.
Reformele moderate ar putea fi mai eficiente în China decât în Uniunea Sovietică, pentru că un nou lider chinez nu ar trebui să se ocupe de un imperiu extern care se prăbușește, așa cum a fost nevoit să facă ultimul lider sovietic, Mihail Gorbaciov. Niciun lider nou chinez nu se va confrunta cu dezintegrarea națională, așa cum a făcut Uniunea Sovietică la sfârșitul anilor 1980 și începutul anilor 1990, când toate cele 15 republici sovietice s-au separat de centru, deoarece minoritățile etnice non-chineze constituie mai puțin de 10% din populația Chinei. Acestea pot cauza probleme grave în Tibet și Xinjiang, dar minoritățile etnice nu reprezintă o amenințare reală pentru integritatea teritorială a Chinei.
Oricare ar fi rezultatul după ieșirea politică a lui Xi, PCC va suferi modificări dramatice. În cel mai bun caz, partidul poate reuși să se transforme într-un regim „mai bun, mai blând”, care susține reformele economice și politice și caută o reconciliere geopolitică cu Statele Unite. În cele din urmă, PCC ar putea fi de nerecunoscut.
În cel mai rău caz, putregaiul instituțional profund, conducerea ineptă și mobilizarea mișcărilor anti-regim ar putea duce foarte bine la o aterizare dură. Dacă se va întâmpla asta, ar fi una dintre cele mai mari ironii ale istoriei. În ciuda lecțiilor pe care PCC le-a învățat din implozia sovietică și din pașii pe care Beijingul i-a făcut, din 1991, pentru a evita aceeași soartă, sfârșitul dominației a unui partid în China ar putea urma un scenariu similar.
Bolnavul Asiei
Un astfel de scenariu va fi probabil respins ca fantezie pură de către cei care cred în durabilitatea și rezistența conducerii PCC. Dar răspunsul inițial al partidului-stat chinez la izbucnirea noului coronavirus și la erupția ulterioară a furiei publice ar trebui să-i facă să se gândească din nou.
Cea mai gravă criză de sănătate publică din istoria Republicii Populare Chineze a scos la iveală o serie de puncte slabe semnificative. Capacitatea regimului de a colecta, prelucra și folosi informații critice este mult mai puțin impresionantă decât ar fi anticipat majoritatea. Având în vedere investițiile enorme în combaterea și prevenirea bolilor pe care China le-a făcut de la izbucnirea SARS în 2002–2003 și implementarea legilor privind gestionarea situațiilor de urgență, în 2007, a fost amețitor să vedem cât de greșit a gestionat, inițial, guvernul chinez noua epidemie de coronavirus. Autoritățile locale din Wuhan – epicentrul focarului – au ascuns informații critice publicului chiar și după ce specialiștii medicali au dat alarma, așa cum Jiang Yanyong, un medic veteran al armatei, a făcut în 2003 în cazul SARS. Deși au primit informații din Wuhan despre răspândirea virusului, la începutul lunii ianuarie, majoritatea membrilor conducerii superioare de partid nu au întreprins nicio acțiune serioasă timp de două săptămâni.
Criza a relevat, de asemenea, fragilitatea guvernării de forță a lui Xi. Unul dintre motivele probabile pentru care Beijingul nu a reușit să ia măsuri agresive pentru a limita focarul încă de la început a fost faptul că puține decizii cruciale pot fi luate fără aprobarea directă a lui Xi, iar el se confruntă cu dificultăți majore din punct de vedere al timpului și atenției limitate. Un lider autoritar care monopolizează procesul decizional poate fi, de asemenea, vulnerabil din punct de vedere politic în timpul unei astfel de crize. O serie de decizii pe care Xi le-a luat după carantina totală din Wuhan – cum ar fi trimiterea premierului Li în epicentrul virusului în loc să meargă el însuși, sau dispariția sa din spațiul public timp de aproape două săptămâni – i-a subminat imaginea de lider autentic tocmai într-un moment în care sistemul părea să fie la ananghie.
- Citiți și: Pro Tv a fost vândută regimului comunist din China – acuzații grave făcute de un senator american
El și-a reafirmat controlul doar la câteva săptămâni după începerea crizei – prin concedierea liderilor de partid responsabili de orașul și provincia în care a început focarul și impunând reguli stricte de cenzură în presă și pe social media.
Însă scurta fereastră în care rețelele sociale chineze și chiar presa oficială au izbucnit cu furie a dezvăluit cât de rarefiat a devenit totuși controlul PCC asupra informațiilor și a evidențiat puterea latentă a societății civile chineze. Din motive necunoscute, sistemul de cenzură din China a funcționat slab timp de aproximativ două săptămâni după anunțarea blocajului din Wuhan. În acea perioadă, oamenii au reușit să afle cum guvernul i-a pedepsit pe profesioniștii din sistemul medical care au încercat să avertizeze publicul. Criticile la adresa guvernului au atins un maxim atunci când Li Wenliang – un medic care la sfârșitul lunii decembrie a fost printre primii care au avertizat autoritățile chineze despre pericolul COVID-19, boala cauzată de noul coronavirus și care a fost ulterior interogat și redus la tăcere de către poliție – a murit din cauza bolii, pe 7 februarie, arătând că PCC ar putea pierde rapid sprijinul public într-o situație de criză.
Evenimentele din ultimele luni au arătat că conducerea PCC este mult mai fragilă decât au crezut mulți. Acesta este un argument în favoarea unei strategii americane de presiune continuă asupra Beijingului pentru a induce schimbări politice. Washingtonul ar trebui să păstreze cursul; șansele sale de succes sunt din ce in ce mai bune.
Cea mai buna metoda de a prabusi regimul comunist este sa nu i se mai dea comenzi de catre firmele occidentale,boicotarea produselor chinezesti,blocarea importurilor,plus actionarea in judecata de catre TOATE tarile infectate de catre bogatanii regimului si agentii secreti trimisi ca „turisti ” prin tot occidentul si despagubirile sa fie de ordinul TRILIOANELOR DE EURO! Iar pentru liderii comunisti ,condamnare pentru CRIME IMP. UMANITATII,pentru ascundere de date !