De ce se prăbușesc în același timp Tăriceanu și Meleșcanu

Doi dintre cameleonii politicii românești se pregătesc de ieșirea la pensie și domiciliu forțat.

Eforturile pe care le-au depus în ultimele zile trădează nu atât rezistența proverbială la schimbare (e evidentă și, omenește, de înțeles), cât mai ales sentimentul, neobișnuit pentru ei, care îi încearcă: acela că par să fi rămas fără soluții.

O premieră și pentru unul, și pentru celălalt, într-o carieră lungă și sulfuroasă.

• În 21 ianuarie, Călin Popescu Tăriceanu face public faptul că are calitatea de suspect într-un dosar de abuz în funcție, iar Parchetul General abia ce-l înștiințase oficial. „De ziua mea am primit un plic (…) și surpriză”, spunea Tăriceanu. Ziua sa de naștere fusese cu doar o săptămână înainte.
• În 22 ianuarie, Teodor Meleșcanu primește șah-mat de la CCR, care declară neconstituțională alegerea sa în funcția de președinte al Senatului. Foarte probabil, decizia a fost un șoc pentru Meleșcanu, având în vedere cum a sucit-o în acea zi.
• În 23 ianuarie, în spațiul public apare informația că fiul vitreg al lui Teodor Meleșcanu, Sorin-Adrian Pîrvulescu, va fi retras din postul de consul general al României la Strasbourg. Fiul fusese uns șef de consulat când tatăl era ministru de Externe. De altfel, ordinul de numire fusese contrasemnat chiar de Meleșcanu. Ulterior, procurorii au devenit și ei curioși despre jocul cu funcții pe axa tată-fiu.

Avalanșa de probleme care s-au abătut asupra celor doi politicieni de cursă lungă are o puternică semnificație dacă este privită prin prisma aniversării a 30 de ani de la Revoluție.

Călin Popescu Tăriceanu și Teodor Meleșcanu nu au fost niciodată altceva decât doi exponenți de marcă ai trecutului indigest de dinainte de 1989 (cazul evident al lui Meleșcanu), ai junglei politice din anii ’90 și ai jocurilor hibride de pe scena politică a anilor 2000-2019 (cazul indubitabil al ambilor).

Azi, mai mult ca oricând în perioada post-decembristă, această congruență joacă strategic în defavoarea lor.

De aceea, faptul că nenorocirile îi lovesc concomitent nu reprezintă neapărat o coincidență, într-un moment în care Bucureștiul tinde să se ancoreze mai puternic ca oricând pe orbita euroatlantică. Totodată, vria simultană în care au intrat cele două modele sovietice de politicieni mai are un resort: parcursul lor. A fost, în mare, același, iar cercurile în care s-au învârtit după 1990 par să se fi intersectat copios, nu rareori.

Probabil că doar diferența de vârstă a făcut ca „liberalul” Tăriceanu să rateze șansa unei cariere-caviar în comunism, după modelul de succes al lui Meleșcanu.

Nu există nici cel mai mic indiciu, studiindu-i profilul, că i-ar fi fost mai dificil să urce treptele în Epoca de Aur decât i-a fost comunistului Teodor Meleșcanu să devină liberal, adaptându-se, cu viclenia unui prădător, la oportunitățile vaste ale politicii din epoca post-comunistă.

Rețele întregi de dinozauri mai puțin celebri, dar nu mai puțin vorace, din zona atât de familiară, Securitate-DIE-CIE, au procedat la fel în ultimii 30 de ani.

Ce vedem dacă apropiem nițel lupa?

Meleșcanu a intrat în MAE în 1966 (nu ne va spune niciodată când exact a intrat și în DIE, dar putem aproxima singuri). După o suită de misiuni externe, dublate de cele în Centrala MAE, a venit Revoluția. Moment din care, misiunile lui Teodor Meleșcanu au cunoscut un punct de inflexiune, devenind interne.

De la ministru la președinte al Senatului și parlamentar de lung parcurs, de la membru de partid la fondator de pseudo partid, Meleșcanu le-a bifat pe toate.

O perioadă, a fost inclusiv șeful spionajului, iar apoi candidat la prezidențiale. Pentru o clipă, cele două calități chiar au fuzionat un pic.

În ianuarie 2014, pe când era directorul SIE, deja de doi ani, Meleșcanu a anunțat senin că așteaptă oferte de la partide pentru a le fi candidat la scrutinul prezidențial din toamnă. „Sunt candidat independent sprijinit de o serie de formațiuni”, explica ulterior, prin toamnă, după ce un partid obscur și grupuscule anonime de tineri din popor i-ar fi strâns semnăturile necesare să se înscrie la BEC.

Așa cum azi îl leagă de Tăriceanu prăbușirea în irelevanță, pe atunci, în toamna lui 2014, îl lega complicitatea la manevrele subterane menite să căpușeze prezidențialele.

Pentru viitorul României, miza acelui scrutin a fost uriașă, iar după experiența cu PSD-ALDE, din 2016-2019, lucrurile s-au limpezit și mai mult.

Ce au căutat Teodor Meleșcanu și Călin Popescu Tăriceanu, cu candidaturile lor independente la prezidențialele din 2014? Cui a servit jocul făcut la acea vreme, din moment ce intrau în cursă fără șanse reale (dovadă că au și ieșit din ea așa cum intraseră)? Nici Meleșcanu, nici Tăriceanu nu au vreun interes în a ne lămuri vreodată. E limpede din prestația lor în anii ce au urmat că de servit au servit pe oricine numai interesele României nu.

Nu a fost unicul episod interesant din suita intersecțiilor Meleșcanu-Tăriceanu.

Comunistul devenit liberal și liberalul care ar fi putut fi un mare comunist au fost inclusiv colegi de partid. De partid liberal, firește.

La jumătatea lui 1997, Teodor Meleșcanu lua o pauză de PSD pentru a înființa pseudo formațiunea ApR. În ianuarie 2002, penetra cu acest instrument politic Partidul Național Liberal. Din fuziunea rezultată, Meleșcanu s-a trezit prim-vicepreședintele PNL. Ulterior, a mai fost vicepreședinte al liberalilor.

Când Teodor Meleșcanu intra în PNL, Călin Popescu Tăriceanu era viceliderul grupului PNL din Camera Deputaților. Ulterior, simbioza a devenit chiar mai vastă, mai ales când unul ocupa funcția de președinte al partidului (cazul lui Tăriceanu), iar celălalt funcția de vice (cazul lui Meleșcanu).

Însă dacă este ceva cu adevărat dificil în lumea politică, mai ales în cea în care s-au umflat profilurile lui Meleșcanu și Tăriceanu, ei bine, acela e faptul de a dispune de resurse financiare generoase și conexiuni pe măsură în straturile rarefiate ale puterii formale și informale, mai vizibile sau mai puțin vizibile.

Secretul celor doi e că au reușit performanța de a se cabla la ambele. Cel puțin asta se poate deduce din traseul pe care l-au avut. Paradoxal, în asemenea situații, cu cât mai inexplicabile sunt unele zone din CV-ul politic, cu atât pot fi mai limpede devine imaginea de ansamblu.

Dacă la capitolul conexiuni, realitatea e străvezie la Teodor Meleșcanu, la capitolul resurse capătă un oarecare ascendent povestea lui Călin Popescu Tăriceanu.

În a doua parte a anilor ’90, a fost ministru în zona sensibilă și strategică a economiei și industriilor. Nu a fost ocolit de scandaluri. Cel al retehnologizării Porților de Fier, la pachet cu relațiile inevitabile pe care le-a avut cu arhetipul „băieților deștepți” din energie, Bogdan Buzăianu, a fost chiar răsunător. Ecourile nu s-au stins nici în prezent, deși, iată povestea împlinește venerabila vârstă de un sfert de secol.

De altfel, energia îi dă în continuare energie lui Tăriceanu.

A fost evident inclusiv la finalul anului trecut, din condiția secretă pusă lui Ludovic Orban, de către liderul ALDE, pentru a vota Guvernul PNL.

Pe scurt și spre edificare, iată ce dezvăluia la acea vreme Universul.net:

• Noutatea relatată de sursele noastre este că ALDE a pus și o condiție pe care nu a dorit să o afișeze public, legată exact de domeniul în cauză: să li se garanteze că anumiți oameni susținuți de ALDE în conducerea mai multor companii și instituții din sistemul energetic nu vor fi înlăturați. Această condiție ar fi printre cele mai importante, motiv pentru care liderii ALDE au spus tranșant că nu poate fi negociată.
• Potrivit surselor Universul.net, printre apropiații ALDE pentru care s-a cerut imunitate sunt: Ioana Andreea Lambru (Hidroelectrica) Gicu Jupanu’ Iorga, Corina Popescu, Bogdan Iliescu (Electrica); Adrian Volintiru și Ramona Ungur (Romgaz); Florin Gheorghe (Conpet).
• Cazul Ramonei Ungur e chiar unul aparte. Potrivit surselor Universul.net, aceasta ar încasa aproximativ 15.000 de euro lunar, în condițiile în care a fost membră în Consilii de Admnitrație ale mai multor companii, precum Electrica, Romgaz sau Oil Terminal.

Între timp, mașinăria lui Tăriceanu a ieșit puternic în decor. Rugina începuse deja s-o roadă ireversibil în primăvara lui 2019, odată cu eșecul cu iz de îngropăciune de la europarlamentare. Dar cu câteva zile înainte de 2020, piesa de rezistență a angrenajului a vestit că finalul e aproape. Daniel Chițoiu, gurul extractiv al ALDE, a omorât doi oameni, într-un act de inconștiență criminală la volan pe care numai aburii puterii nelimitate ți-o pot alimenta la așa nivel.

După prima săptămână a lui 2020, Chițoiu a fost pus sub urmărire penală. E greu de crezut că a trecut neobservat pentru hermeneutul Tăriceanu faptul că Daniel Chițoiu nu a reușit să iasă de la bun început basma curată din îngrozitorul episod, mai ales că nu se poate zice că n-a încercat din răsputeri.

Iar impotența politică de a forța mușamalizarea nu e exclus să fi fost chiar primul detaliu care să-l fi alarmat pe liderul ALDE.

Cu Chițoiu pus pe tobogan de prostia criminală, cu europarlamentarele care i-au dat practic primul șut dureros, cu Meleșcanu care s-a apucat să-l trădeze când a demisionat de la șefia Senatului (pentru că așa e firesc în lumea lor) și cu spectrul anticipatelor în față, Tăriceanu mai are o singură soluție rațională.

Una care, deși pare SF pentru oamenii normali, e luată probabil în serios de liderul ALDE în clipa de față: penetrarea PNL de către ALDE, așa cum, în urmă cu aproape două decenii, PNL mai fusese penetrat de Meleșcanu, prin ApR.

Sigur că soluția ar fi una de avarie, dar pentru Călin Popescu Tăriceanu contextul general e unul similar. Sigur că gestul ar denota o stare de maximă disperare, dar în logica lui Tăriceanu astea sunt detalii. Cât timp și-ar asigura astfel supraviețuirea, în vederea unei noi replieri, e un detaliu ușor de ignorat. Iar semnale în acest sens chiar a dat de curând.

Liberalii ar face, evident, o greșeală istorică. Nu e exclus chiar, ca unii să fie tentați de un exercițiu cinic și burlesc de „reîntregire a familiei”, dar e greu de crezut că, în circumstanțele actuale, PNL s-ar hazarda în asemenea hal.

O ieșire dură a europarlamentarului liberal, Rareș Bogdan, ilustrează că starea de fapt se prezintă în liniile expuse mai sus. „Vă spun din start, ca să fie lucrurile extrem de clare. În momentul în care intră pe o ușă Călin Popescu Tăriceanu, Rareș Bogdan iese pe cealaltă ușă. Timp de trei ani de zile, acest om a torpilat statul de drept. Trei ani de zile a distrus imaginea României alături de Liviu Dragnea. Trei ani de zile a pus pumnul în gura presei libere. Eu nu uit aceste lucruri”, declara, săptămâna trecută, Rareș Bogdan.

Ușile se închid pentru cei doi politruci camuflați în haine de politicieni responsabili. Au fost într-adevăr longevivi, amănunt care, în contextul de față, devine în sine o piatră de moară.

Teodor Meleșcanu a mirosit corect despre ce este vorba. Nu a recunoscut-o deschis, ci printr-un gest care-i trădează sentimentul că a atins un punct critic al disperării și absenței soluțiilor clasice pentru supraviețuirea politică. Pe scurt, e vorba de o postare pe Facebook, scrisă joi, aproape de miezul nopții.

Acolo, „omul” Teodor Meleșcanu încearcă să mai păcălească o dată ochiul publicului, așa cum procedează de obicei candidații în afișele electorale lucioase și mieroase.

„De cincizeci și cinci de ani muncesc pentru țara mea și plătesc taxe și impozite contribuind la fondul de pensii timp de peste o jumătate de veac, inclusiv în prezent.
Pensia mea specială este câștigată prin munca pusă în slujba statului român și nu la firma lui tata”, scria Meleșcanu, la capătul unei zile a cărei evoluții probabil îl lămurise că nu are ce pedale să acceseze.

Ce sentimente l-or fi încercat oare pe Călin Popescu Tăriceanu, la citirea postării lui Teodor Meleșcanu? Mai ales că el însuși dăduse cu doar câteva zile mai devreme lovitura de deschidere, prin mesajul mieros, de La mulți ani!, transmis către PNL!

Probabil nu unele de nespusă fericire.

Anul 2020 are, așadar, semne bune, conform cărora căderea unora precum Tăriceanu și Meleșcanu a intrat în zona ireversibilității. Ceea ce va însemna că, odată cu dispariția lor, se va reduce dramatic și influența grupărilor care i-au sprijinit asupra unor instituții cu rol critic în statul român.

Cum se va ajunge la anticipate