Un virus care a infectat 15 milioane de oameni în întreaga lume, a ucis peste 615.000 și a pus în dificultate sute de economii naționale, iar toate astea în doar șase luni și în timpul celei mai avansate epoci din punct de vedere tehnologic, politic, economic și social în care a trăit omenirea, este, indubitabil, o dramă.
Proporțiile ei cataclismice pot fi încă și mai bine conturate dacă ne raportăm nu atât la actualitate, cât la potențialitate. În fond și la urma urmei, un bilanț cu milioane de morți și un nivel periculos de instabilitate social-politică la nivel planetar a putut fi evitat până acum tocmai grație progreselor uriașe din medicină, comunicării instantanee și fără frontiere, nivelului ridicat de educație (la nivel de elite, dar și de mase) și, implicit, capacității fără precedent a guvernelor de a convinge populațiile să ia și să accepte măsuri menite să încetinească răspândirea Covid-19.
Pus într-o atare perspectivă, fenomenul Covid-19 este capabil să ne reveleze, fără umbră de cinism sau lipsă de adecvare, cele câteva aspecte „pozitive” ale situației în care omenirea se află în contextul coronavirusului.
De la faptul că „pandemia distruge zei”, după cum se exprima nu demult Iulian Fota, într-un interviu acordat Universul.net, referindu-se la ciobirea aurei unor lideri autoritari, precum cei ai Rusiei, Chinei și alții de calibru ceva mai schilod, și până la faptul că ne obligă să ne reanalizăm, ca indivizi și ca națiuni, din perspectiva relației pe care o mai avem cu substanța vieții cotidiene și a evoluției noastre, pandemia de coronavirus va lăsa în urmă o moștenire de care mult vreme nimeni nu va mai face prea ușor abstracție.
Sigur că există un preț, iar dacă prezentul ni-l definește destul de clar, în ceea ce privește viitorul nu e nimic extrem de limpede. Totuși, câteva contururi există și depinde numai de noi – indivizi, popoare, clasă politică – să îndreptăm ce e de îndreptat ori să ne afundăm orbește într-un real marasm (câteva indicii AICI și AICI).
Dar, cum orice imagine de ansamblu este compusă din cadre și cadre, nu e mai puțin important ce ni se înfățișează la nivelul fiecărei piese a întregului puzzle. Situația din România, la fel ca situația din Rusia, China, Italia, Bulgaria, Coreea de Sud ori America merită luată în discuție cu aceeași seriozitate ca planiglobul Covid-ului. Iar a Germaniei poate chiar ma mult, după cum ne sugerează un text care merită parcurs cu creionul în mână, publicat de New York Times.
Ca peste tot în lume, pandemia a pus în lumină, și la București, zonele luminate, umbrele și penumbrele acțiunii statului, atitudinii populației, reacției politicienilor. Ca atâtea alte state, și România a avut o ocazie rară, deși foarte scumpă la propriu și la figurat, de a aflat cine era în clipa în care a plonjat cu totul în această criză de proporții.
Iar România, putem fi cu toții de acord, nu era deloc bine. Doar analfabetismul funcțional al Vioricăi Dăncilă, șarlatanismul lui Victor Ponta, oportunismul Gabrielei Firea și cinismul redutabil a lui unui Călin Popescu Tăriceanu ar putea proiecta o altă perspectivă la capătul a ma bine de un deceniu de guvernare a forțelor retrograde din țara asta.
Din fericire, oricât aplomb ar pune aceste specimene politice în cosmetizarea propriei moșteniri, tot românul, indiferent e afinitățile lui politice, are deja la dispoziție destule date și instrumente pentru a se avânta în propriul demers de deconstrucție.
Nu doar în România există politicieni suficient de lipsiți de scrupule pentru a face din Covid dosul de lopată cu care să crape țeasta societății, cu scopul obținerii unui capital de imagine nemeritat, nemuncit… criminal. Dar asta nu diluează nici cu 0,000001% răul în sine pe care îl comit și nici pe cel relativ, făcut milioanelor de compatrioți.
În ciuda unor senzații brute de pesimism și defetism care e destul de dificil să nu te încerce într-un context atât de copleșitor cum e cel al pandemiei de coronavirus, cred totuși c este destul de mult spațiu pentru grefarea unui țesut de optimism cu privire la ce va veni „după”.
Pandemia a debutat în forță și, sub hipnoza oportunității necrofage ivită din senin, la fel au făcut-o și aberațiile conspiraționiste ori impulsurile interlope ale unor politicieni încă traumatizați de recenta pierdere a puterii mafiote. Dar autonomia și raza de acțiune a crizei corona este o sabie cu două tăișuri chiar și pentru aceste grupări.
La prima vedere, întinderea temporală a pandemiei ar avantaja gherilele populiste ș retrograde din România, coagulate în jurul mișcărilor „civice” încurajate și sponsorizate de Rusia și China sau a partidelor politice care promovează politici interne și externe ca și cum s-ar afla sub directa coordonare a Cominternului partidului lui Putin sau a celui lui Xi Jinping. Până la urmă, s-ar zice că asemenea actori, cu agendă ascunsă și totodată la vedere, au tot timpul la dispoziție să se desfășoare. Timpul generos a fost dintotdeauna amicul, nu inamicul prozelitismului; mai ales pentru cei cu mize brutale și care au nevoie de o bulă temporală grasă pentru a modifica obiceiuri de consum social-politice și, concomitent, pentru a se înarma (adesea la propriu) și a concura statul de pe poziții inclusiv paramilitare. Modelul penetrării Europei Răsăritene de către comunism e doar la o viață și ceva distanță de vremurile noastre.
Însă cărările bătute din trecut nu sunt superpozabile integral (și tuturor) fenomenelor din prezent.
Câteva dinamici din plan extern dau îi conferă ideii de mai sus o reprezentare destul de sugestivă.
Iar din acest punct de vedere, e posibil să asistăm, în lunile care vin, la câteva fenomene care să ne apropie mai mult de optimism pe termen scurt și mediu decât opusul lui.
Niciodată, într-o bătălie care antrenează cel puțin doi actori, timpul nu este monopolul unuia singur. E adevărat, el poate fi folosit cu mai multă eficiență de unii sau de ații, dar timpul este, în principiu, un bun comun.
Dacă am avut până acum momente în care să ne putem îndoi, în mod legitim de acest adevăr universal, sunt câteva indicii că își face loc un punct de inflexiune. Cât este el de consistent și capabil să tragă după el forțele Răului care se configuraseră până acum, e încă prematur de cântărit. Dar un lucru e cert: punctul de inflexiune începe să mijească.
Pe plan mondial, tractoarele conspiraționistului, cinismului și meschinăriei politice, ca și cele ale iresponsabilității criminale care pune între paranteze ordinea pacificatoare rezultată după al doilea război mondial și ranforsată de prăbușirea URSS, extinderea UE și a NATO, încep să tremure sub propria greutate. De la fenomenul Trump, în SUA, la fenomenul Bolsonaro, în Brazilia, și până la icoana putinismului, în Rusia, nimic nu mai e chiar la fel cum ni se înfățișa la 1 ianuarie, în prima zi a lui 2020.
Iar moartea UE, sărbătorită de unii încă din ziua unu a tulburătorului Brexit, se amână pe termen nedefinit odată cum acordul statelor membre, catalizat de conștientizarea, chiar și de către „frugali”, a pericolului care i-ar paște dacă ar ațâța spiritele grele ale istoriei.
Acest acord, făcut posibil în primul rând grație decizie strategice luate de Germania (două materiale elocvente AICI și AICI) are, dincolo de componenta pragmatică, o puternică forță simbolică: a fost impus nu de ambasadorii izolaționismului, conspiraționismului și nihilismului din era Covid, ci de exponenții bunelor practici; al celor mai bune. E imposibil ca ecoul acesta să dispară cât ai clipi și, prin urmare, înainte de a lăsa o amprentă apăsată asupra celor din jur.
Pentru România, în particular, dincolo de elementul principial, acela de a fi parte a acestui concert, siajul acesta a creat oportunități intangibile până acum. Vor veni 80 de miliarde de euro peste noi nu de la ruși, nici de la chinezi, ci tocmai de la partenerii strategici pe care propaganda convergentă a Moscovei și a PSD-ALDE îi prezentaseră, în cuvintele atât de dragi epocii Pauker, ca pe vampirii care sug sângele poporului.
Frustrant, pentru această din urmă partidă anti-românească, ar trebui să fie tocmai observația pe care am făcut-o mai sus. Anume, că fără timp suficient la dispoziție, o asemenea performanță ar fi fost aproape de neatins. Nici Germaniei, nici Franței și nici statelor mici carele-au fost aproape, ca România de pildă, le-ar fi fost imposibil să obțină rezultatul scontat, menit să salveze UE, dacă principalul aliat nu le-ar fi fost timpul. Pentru că, pe lângă perioada anterioară a negocierilor dure, inclusiv Summitul a durat enorm, iar unele compromisuri delicate, după cum a recunoscut chiar liderul francez sau unii experți, Emmanuel Macron, tot a trebuit să fie făcute.
Dar, știm bine, timpul este, și la bine și la rău, implacabil.
Ne putem aștepta, în continuare, la accente aberante pe tema Covid, venite dinspre o anumit zonă a politicii, și la București. Dar timpul, și aici, la fel ca în celelalte capitale ale lumii, va juca pe ma departe un rol fundamental.
Doar că, așa cum ziceam și ma sus, pare ca această forță modelatoare a Universului și-a ales ma nou un alt coechipier.
Pe măsură ce pandemia e tot mai limpede, pentru tot mai mulți, o poveste de lung parcurs, forțele politice care nu au de gând să lase marile câștiguri ale istoriei recente să se deșire au tot mai ușor posibilitatea să se replieze, să se coaguleze și să-și unească resursele, în vederea unei acțiuni comune.
Pentru cealaltă tabără, perspectiva e ușor mai neagră decât păruse destul de multă vreme până acum. De pildă, dacă revenim cu picioarele pe pământul din ograda noastră numită România, observăm că unele indicii a apărut deja, iar altele așteaptă după colț.
Un primar PSD a murit de Covid, un alt primar PSD și-a mărturisit coborârea în Iadul corona și smulgerea în chinuri din el, propovăduind purtarea măștii și trimiterea la plimbare a retoricilor abjecte, deci implict și pe cele promovate de propriul partid. În același timp, șeful său de la București, numitul Ciolac Marcel, face apologia negaționismului, livrând publicului poze cu barba-i mănoasă și nările neprotejate ori fake news-uri criminale despre costul tratamentului anti-Covid în România vs Germania.
Tot la acest capitol, poate fi consemnat decesul sau îmbolnăvirea gravă a celor „eliberați” de trupele pesedistului Dorneanu, de la CCR, ori a tristei figuri care Renate Weber, sclavul postmodern al cinicului Tăriceanu. Sau dispariția fulgerătoare a arhiepiscopului Sucevei și Rădăuților Pimen, care înaintea infectării cu coronavirus îi îndruma strâmb pe credincioși, oficiind o slujbă fără minime măsuri de protecție (pe de altă parte, există preoți suficient de responsabili, în contextul dat, pentru a recurge, în efortul de educare a oamenilor, chiar și la bancuri cu Bulă).
În fine, trecerea timpului a facilitat apariția unui caz-șoc pentru publicul din România, cel a familiei Esca, o situație dramatică din care e imposibil ca prea puțini să fi tras învățămintele de rigoare, având în vedere anvergura publică a vedetei Pro TV și folclorul de peste două decenii coagulat în jurul acestui nume.
La viteza cu care coronavirusul se răspândește într-o România în care unii politicieni ori semeni au redefinit relaxarea ca beție urmat de urcarea la volan, probabilitatea repetării unor episoade similare creșe exponențial.
Este de presupus că asemenea situații nu au cum să consolideze opera anti-Covid pus în scenă de niște figuri fie criminale fie analfabete funcțional ale spațiului politic și public românesc. Coroborate cu exemplele de bune practici din Europa și din lume, la care are instantaneu acces orice român cu inteligență peste medie, telefon și abonament ieftin la internet, e de așteptat ca viteza cu care fenomenul Ciolacu va pierde portanță să fie surprinzătoare nu doar pentru el ci și pentru cei care rămăseseră în toată această perioadă turbulentă convinși că rațiunea colectivă va prevala în cele din urmă.
În fine, proximitatea tot mai „tangibilă” a lansării unui vaccin și a unui tratament eficient, menit să reducă riscul formelor severe și al decesului, ar putea avea darul să reducă apetitul celor dispuși să-și riște pielea pentru motive frugale; ceea ce nu va face decât să facă și mai anemice prestațiile politicienilor care încă speră la capital ieftin din specula cu Covid.
Iată de ce nu ar fi chiar o surpriză uriașă ca, pe ultima sută de metri, oportuniști de profesie precum Ciolacu&Co să fie auziți, cât de curând, inversând sloganul actual, „Jos masca”.
Dar, foarte probabil, pentru ei va fi mult prea târziu.
